silviu-oravitzan-logo

Acasă

OravitzanSilviu Oravitzan este un artist plastic român născut în 4 octombrie 1941 la Ciclova Montană, județul Caraș-Severin. Are numeroase expoziții și lucrări de artă în muzee și colecții private din România, Marea Britanie, Franța, Germania, Suedia, Statele Unite etc. Deși pare influențat de diferiți pictori abstracți din secolul XX, Oravitzan e considerat a-și avea rădăcinile în arta bizantină, în arta religioasă a Răsăritului creștin-ortodox.

 

Ars poetica

În fiecare zi, când mă închin,
Îl rog pe Dumnezeu să nu azvârle asupra mea
păcatul cel mai pustiitor,
păcatul cel mai greu de purtat,
păcatul de a avea păreri personale.

                      Sfântul Grigore de Nazianz

P1250457Pentru mine nu sunt importante decât lucrurile care nu se pot picta. Şi dacă, totuşi, nu renunţ la pictură, perseverând de o viață, acesta este răspunsul la înclinaţia mea pentru tăcere. Mă preocupă legătura dintre ceea ce nu se vede și ceea ce nu se vorbeşte. Rolul meu, ca artist, este să fac un soi de „traducere”. Sigur, nu oricum, după ureche sau la prima vedere. Opera de artă îşi atinge scopul nu oferindu-se pur şi simplu contemplării, ci insinuându-se la însăşi temelia fiinţei noastre, dându-ne formă și conținut în același timp. Iată de ce, arta autentică mai mult decât să ne convingă, ne pune în ordine. Altfel spus, puterea artei stă în capacitatea ei de a zidi.

O bună întemeiere te ajută să înțelegi mai bine timpul și locul în care te afli. Arta inspirată demonstrează că există un cer mai înalt decât toate: credința. Ea face posibilă unificarea legii umane cu legea cosmică. Pune liniuţa de unire între unu şi multiplu. Lumea, o ipostază a noastră. Noi, nimic altceva decât o stare a lumii. Arta ar trebui să fie un mijloc, o cale, un releu capabil să conecteze şi să amplifice, o fereastră deschisă spre dincolo. Doar asumându-și un asemenea rol, arta poate avea vigoarea reperului spiritual prin care se înfiripă dialogul dintre om și cer. Ceea ce pentru unii, fără „ochi”, este vidul, ajunge pentru alții să fie aura. A cincea dimensiune. În acest stadiu, „vidul-aură” transcende universul pictural pe care, în acelaşi timp, îl fundamentează, purtându-l către unitatea originară.

P1272679A fi spontan în artă nu înseamnă a fi tu însuţi în expresia ta de primă instanţă. A fi spontan înseamnă a lăsa să se manifeste liber tocmai ceea ce în tine e universal, cosmic. Din această perspectivă, artistul nu caută să-şi reproducă umorile proprii, să se ia în serios. Efortul său fundamental rezidă în punerea sa la dispoziție, astfel încât prin el să se manifeste spontaneitatea ontologică, dacă pot spune astfel, iar nu cea strict psihologică. O asemenea stare de spirit presupune asumarea ascezei, adică a opusului oricărui narcisism, fie și justificat estetic. În consecință, maturitatea artistică se vede în capacitatea de a fi, asemeni sacerdotului, un medium, un instrument adecvat să transmită respiraţia universală. Nu este de mirare că lumea artei, mai ales de câteva secole încoace, este plină de „răspopiți”, de „sectanți”, de oameni obsedați de ei înșiși, adică de (mai) nimic.

Exercițiul de a vedea dincolo de orizontul propriei persoane presupune acceptarea unei densități aparte a luminii. La propriu, vezi altfel. Concret, aurul, materie, devine aură, duh. Dar ce este, în fapt, aura? Ei bine, ea reprezintă o respiraţie întrupată, hieroglifă a sufletului însuşi. Inclusiv în icoane, trebuie să privim aura, nimbul, ca pe un discurs despre respiraţie. Picturalul nu epuizează fenomenul, chipul sfântului nefiind „delimitat” de culoare și proporții, ci doar sugerat. Spaima de vid, de gol, nu poate fi combătură printr-un preaplin de forme – aceasta ar fi diferența majoră, de pildă, dintre romanic și baroc –, ci de sugestia bine plasată, la intersecția dintre material și spiritual. Nici nu are cum să fie altfel. Materia fiind oricum limitată, investirea ei cu puterea semnului nu poate trimite decât la o plinătate de care este capabilă doar realitatea spirituală. Aura este astfel câmpul interstițial, confirmarea materiei de a găzdui înțelesuri înalte și arvuna unei împliniri viitoare, nemateriale. Se produce o transcendere a luminii, capabilă să unifice multiplicitatea spectrală cu unicitatea definitorie a principiului, a stării primordiale.

P1272711Toate acestea se pot verifica inclusiv de o manieră antropologică. Dincolo de carne şi sânge, omul e alcătuit din suflet şi spirit, el aflându-se exact în locul unde imaginile şi formele îşi au izvorul. Iată de ce, ceea ce este valabil pentru un artist, este și pentru oricine dorește să vadă dincolo: să nu asculţi cu urechea, ascultă cu spiritul; nu privi cu ochiul, priveşte cu sufletul inimii; urechea poate doar să audă şi ochiul este mărginit doar la puterea lui de-a vedea. Văzul şi auzul  devin astfel acordate cu „inima gânditoare”. Ochiul se deschide înlăuntru nu pentru a vedea, ci pentru a străvedea lumea concretă, intuind semnificaţia ei tăinuită. Privirea impură, pentru că vede inclusiv semnele păcatului, imperfecțiunea, are acces la spirit, ceea ce părea că ne definește ca ființe limitate, „chioare”, dovedindu-se deschizător de orizont. Se produce o surprinzătoare limpezire. Iarăși, ne bucurăm de aura existenței, de alt mod de aşezare, de organizare plastică. Volumul, devenit suprafaţă, constrânge spaţiul să devină plan. Dispar distanţele între noi, pe orizontală, singura mişcare posibilă fiind pe verticală.

P1272706Surprinzător sau poate nu, văzul bun, adică aflat la intersecția dintre interior și exterior, profund și aparent, permite inclusiv distincţia morală fundamentală între bine și rău. Transformarea aurului în aură, a luminii în iluminare, a fenomenului în semn, adică a tăcerii în mesaj – toate acestea nu te pot lăsa insensibil, ci te schimbă. Nu este deloc întâmplător că arta matură incită la un anumit fel de percepție aflat la granița experienței religioase. Contemplaţiea, rugăciunea, meditaţia au în comun frecventarea spaţiului din afara obiectului. Stadiul ultim al artei, indiferent de materialele de care se folosește, ar fi tocmai acesta: lipsa urmelor. Tu, privitorul (sau ascultătorul), ești acum arta însăși: memoria ta, gusturile tale, reflexele, delimitările, preferințele tale. Din ceva expus, decupat, scos în evidență, arta ajunge experiență cotidiană de viață. Biografia ta devine un capitol de artă. Ești, așa zicând, ilustrativ. De ce? Pentru că nici tu nu îți mai aparții. Despătimirea sfinților, prin care vorbește însuși Hristos, este în cazul artistului transparența maximă. În și prin tine se vede ceea ce, cu adevărat, contează.

P1272681Să nu se sperie colegii mei mai tineri! Nu sunt un bătrân cu idei fixe! Tradiţia, la care trimite preocuparea pentru simbol, nu înseamnă tradiţionalism. Adică un ism printre altele. Înțeleasă corect, Tradiţia este capabilă să foreze originea non-umană a umanităţii, să acceseze memoria paradisiacă. La capătul celălalt, tradiţionalismul reprezintă o tendinţă insuficient articulată, o aspiraţie vagă, particulară, neînsoţită de cunoştinţe reale, eşuând inevitabil în concepţii fanteziste, edulcorate, cel mult decorative, lipsite de orice temei metafizic. La fel, în aceiași logică a distincțiilor de bază, originar nu este același lucru cu original. Adevărul nu trebuie sacrificat originalităţii. O idee adevărată nu poate fi „nouă”, cu atât mai puţin originală, pentru că adevărul nu este un produs al spiritului uman, ci el există independent de noi. Trebuie doar să-l cunoaştem. În afara acestei cunoaşteri nu rămâne decât eroarea, inclusiv cea îmbrăcată în forme aparent frumoase. Așa revenim, în cele din urmă, la deja amintitul fond simbolic.

Simbolul nu este un element arbitrar sau convenţional, ci exprimă intrinsec esenţa făpturii şi, totodată, legătura ei cu principiile creației. Întreaga manifestare umană este o ţesătură de planuri orizontale şi verticale care îşi corespund între ele, realitate reprezentată de simbolul totalizant al crucii. Realitatea simbolului face ca fiecare act al omului, fiecare gest, să aibă o semnificaţie. Activarea acesteia, scoaterea ei din uitare, se petrece în termeni cultici. Anticipând celebrarea memorială a lumii, arta permite accesul către sinteza dintre principii, simboluri şi ritualuri. Departe de a fi un scop în sine, arta își dovedește „utilitatea” în faptul că trimite insistent la ceea ce este dincolo de ea. 

Silviu Oravitzan

Noutăți

  • 1
  • 2
Prev Next

Expoziție Oravitzan la Cluj

Hits:7593

Expoziție Oravitzan la Cluj

„Iscălitură pe lumină”, pictură, sculptură, sub acest titlu se desfășoară expoziția Oravitzan de la Cluj, la Galeria Horeb, între 27 martie și 4 mai 2014. Vernisaj: 27 martie 2014, ora 18. Curator: Florin Gherasim Invitat: Radu Preda Galeria Horeb, Cluj-Napoca, str. Târnavelor, nr. 4 (Biserica Sf. Ilie, demisol)  

Read more

Expoziție Oravitzan la București

Hits:11389

Expoziție Oravitzan la București

Muzeul Național al Țăranului Român, Centrul Cultural Palatele Brâncovenești și Muzeul de Artă din Timișoara, au onoarea să vă invite la vernisajele expoziției Oravitzan în zilele de joi, 16 mai 2013, ora 18.00, la Muzeul Țăranului Român și duminică, 19 mai 2013, ora 18.00, la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești. Expoziția va fi deschisă la Muzeul Național al Țăranului Român din 17 mai până în 23 iunie 2013...

Read more