silviu-oravitzan-logo

Expoziție la Muzeul Țăranului Român și Palatul Mogoșoaia, București, 2013

Articole despre expoziție

„Silviu Oravitzan, un Rubliov din Banat”, România liberă, http://m.romanialibera.ro/timpul-liber/timp-liber/silviu-oravitzan-un-rubliov-din-banat-304042.html (data accesării: 28 august 2013)

Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti şi Muzeul de Artă din Timişoara vă invită să participaţi la evenimentele expoziţionale dedicate pictorului Silviu Oravitzan, care vor avea loc la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, până pe 23 iunie.

Silviu Oravitzan, născut în 1941, la Ciclova Montană, judeţul Caraş-Severin, a acumulat la palmaresul său artistic, în ultimii 35 de ani, participări expoziţionale internaţionale şi naţionale de mare prestigiu. Opera sa se află răspândită în nenumărate colecţii muzeale şi private din Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Germania, România, Suedia, Austria, Italia. Deşi pare influenţat de diferiţi pictori abstracţi din secolul XX, maestrul bănăţean e considerat a-şi avea rădăcinile în arta bizantină, în arta religioasă a Răsăritului creştin-ortodox.

Silviu Oravitzan contrazice percepţia unei Europe de Est lipsite de relevanţă pentru arta contemporană. Cu expoziţii în spaţii prestigioase, de felul Muzeului de Artă Catolică de la New York, unde a expus alături de îngerii din bronz ai lui Dali, artistul demonstrează că inspiraţia nu are graniţe culturale şi cu atât mai puţin geografice.

Artă terapeutică

Reputatul documentarist Paul Barbăneagră zicea despre Silviu Oravitzan: „Să nu uităm că noi suntem după câteva secole de alienare şi de sminteală. Or, pictura, în raport cu sminteala aceasta, are, pentru că noi trebuie să acceptăm că tot ce facem nu facem în absolut, ci în acest context al istoriei care s-a trădat pe ea, ne-a trădat pe noi, ne-a alienat, suntem în drum spre apocalips. Cine nu vrea să accepte lucrul acesta să aibă răbdare.

Or, în măsura în care, cum spunea Eliade, noi nu putem ieşi din istorie, noi trebuie să trăim în istorie, dar, în acelaşi timp, să ne-o asumăm şi s-o depăşim, adică să găsim o soluţie terapeutică la această îmbolnăvire a timpului şi a fiinţei noastre care e istoria. Una dintre soluţiile acestea eu o văd în pictura lui Silviu Oravitzan care este mai mult decât terapeutică, mântuitoare. Sigur că nimeni nu poate vindeca alienarea lumii moderne, dar măcar o asemenea artă dă posibilitatea să ne-o asumăm mai puţin dureros, mai puţin catastrofic.

Adică, ne ajută să găsim un echilibru interior, în raport cu dezechilibrul care devine din ce în ce mai sufocant, mai apăsător, datorită unei forţe care vine din adâncul fiinţei şi care îţi permite să-ţi reaminteşti anumite valori, care nu sunt numai ale artei, care sunt ale fiinţei, pentru că arta trăia, înainte, ca expresie a fiinţei, nu ca expresie a unui talent, a unui punct de vedere personal. Or, această reîntoarcere la originile artei şi la raportul de ordin ontologic cu lumea constituie, cred, poate principala calitate a artei lui Silviu Oravitzan.”

 

Elena Dulgheru, „Oravitzan sau slavosloviile neînseratei lumini”, Lumina (15 iunie 2013)

Cea mai deplină sărbătoare a văzului înaripat-filocalic, de care se poate împărtăşi, în această cumpănă de primăvară-vară, publicul bucureştean iubitor de frumos, este dubla expoziţie a pictorului timişorean Silviu Oravitzan, deschisă la Muzeul Naţional al Ţăranului Român şi la Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia.

Reşedinţe de o nobleţe unică în spaţiul simezelor bucureştene şi naţionale, adevărate mărci identitare de promovare a elitei artistice româneşti, cele două centre expoziţionale se dovedesc receptacolele ideale de valorizare a monumentalei opere a lui Silviu Oravitzan.

Artist de viţă aleasă, din aceeaşi genealogie de spirit cu Brâncuşi (cum bine observa marele regizor documentarist Paul Barbăneagră), Silviu Oravitzan porneşte de la cele două matrici - etnic-arhaică şi bizantină - pe care le filtrează prin experienţa expresionismului abstract, spre a surprinde simbolul coborât în materie, a-l ridica la puterea văzului inspirat şi a-l smulge, apoi, din contingentul istoric şi etnic, reîntrupându-l în carnea materiei înduhovnicite, spre a-l restitui universalului.

Trans-etnic, trans-istoric, trans-cultural, ritualic, dar nu ritualizant, incantatoriu şi lucid totdeodată, mistic prin excelenţă, unii ar spune „trans-religios“, Silviu Oravitzan îşi concentrează universul simbolic în jurul Crucii - crucii ca supra-semn al Logosului Întrupat, dar şi ca loc „geometric“ prin excelenţă centripet, operând în geo-grafiile terestre şi sacre, care adună laolaltă tot ce se află sub soare. Crucea, ca supra-semn, ca ancoră care remagnetizează universul, restaurând tot - creatură, idee, semn, memorie şi cuvânt, centrifugate de amestecarea limbilor şi sărăcirea progresivă a duhurilor, pentru a le reaşeza sub cupola Verbului Divin. Crucea, ca semn al jertfei divine şi supra-semn prin excelenţă ecumenic, asemenea frumuseţii care adună.

Operând cu simboluri meta-religioase axiale, aflate la baza tuturor religiilor, Silviu Oravitzan nu se pierde în labirintul acestora, nu cade pradă sincretismului „pădurii de simboluri“, ca atâţia confraţi de breaslă, prinşi de moda optzecistă a „semioticii ilustrate“, întrucât maestrul timişorean ştie să îşi discearnă drumul: „Crucea este... Calea, Călăuza, Poteca, Ordinea, ieşirea din labirint“, repetă acesta în paginile albumelor sale şi în comentariul lămuritor - întotdeauna poetic-sapienţial - al câtorva cicluri de lucrări. Pentru că Oravitzan nu se joacă cu simbolurile, nu le resemantizează posmodernist-egalizator, nu le „regândeşte“ frivol-academic, ci se lasă mai întâi „gândit“ şi modelat de ele, pentru a le asuma, în toată densitatea lor străvezie şi transfiguratoare, convergentă spre Necuvânt.

Cum însuşi mărturiseşte, Oravitzan este un artist al tăcerii, al apofaticului. „Pentru mine nu sunt importante decât lucrurile care nu se pot picta“, rosteşte maestrul cu simplitatea dezarmantă a artistului-sacerdot, care se apropie de meşteşugul său nu din perspectiva dezinvolturii spectaculare, ci din aceea mai înaltă, a contemplaţiei de dincolo de lucruri, a contemplaţiei luminate, taboric-transfigurator, de Cuvântul devenit Lumină. Sfânta Lumină, trăită şi înţeleasă palamit, ca dialog subtil dintre „luminile dintâi şi luminile secundare“, ca dialog tămăduitor dintre Lumină şi lume, este subiectul profund al operei sale.

Un sacerdot al Luminii - acesta este maestrul Oravitzan, în sensul cel mai profund pe care îl poate asuma orizontul modern şi postmodern al artei, care chiar prin aceasta o face să-şi transgreseze orizontul. Al artei reîntoarse spre Izvor şi redevenite mystagogie.

 

Cristina Ispas, „Oravitzan”, http://dogmatista.wordpress.com/2013/05/18/oravitzan/ (data accesării: 28 august 2013)

Joi seara am fost la Muzeul Țăranului Român unde a fost o expoziție de Silviu Oravitzan. Peste 160 de lucrări. Privind expoziția mi-am amintit cum Sandu exclamase cândva, văzând lucrările noi ale maestrului: “Acum înțeleg de ce lenea e un păcat!” O exclamație îndreptățită. Lucrările mai noi ale lui Oravitzan demonstrează o capacitate de lucru ieșită din comun.

Și dacă ar fi doar asta! Văzând lucrările expuse ai senzația clară că stai în fața unui artist care a ajuns în polul plus, vorba lui Barbu, că înțelegerea lui asupra lumii e într-un punct în care cei mai mulți nici nu visează să ajungă.

Nu întâmplător Oravitzan a mizat pe pătrat, cerc, centru și cruce. Structurile cruciforme sunt expresia imuabilului – cu i mare sau mic, cum vreți. Lucrările sunt ca niște porți. Se face prin ele o trecere. Un filosof ar spune de la lumea fenomenală la cea numenală.

Expoziția a fost pentru mine o liturghie. Și o mare bucurie. Nu e prima expoziție a lui Oravitzan pe care am văzut-o. Am fost și în Timișoara, dar am vizitat și biserica din Cluj, unde iconostasul realizat de Silviu Orvitzan e împrejmuit de mozaicul lui Rupnik.

Duminică urmează Mogoșoaia. O altă liturghie.

Recomand tuturor să nu piardă această experiență a luminii. Mergeți și vizitați expoziția. Bucurați-vă de frumusețea lucrărilor.

Aș încheia cu o altă amintire. Ioan Ică jr. spunea despre iconostasul din Cluj, la un curs de-al nostru, prin 2005: “E canonic, deci poate fi considerat asemenea (cu celelalte iconostase), dar e cu totul altceva.” Pornește de la vechi, dar e de o noutate incredibilă. Așa sunt toate lucrările lui Oravitzan.

 

Moni Stănilă, „Pe când la Chișinău?”, Timpul.md (31 mai 2013), http://www.timpul.md/articol/pe-cand-la-chisinau-44252.html (data accesării: 28 august 2013)

Am avut şansa să văd la Bucureşti expoziţia artistului Silviu Oravitzan. Aproximativ 200 de lucrări expuse la Muzeul Ţăranului Român şi la Mogoşoaia. O astfel de expoziţie nu poţi vedea de multe ori.

Silviu Oravitzan s-a născut la Ciclova Montană (Banat) la 4 octombrie 1941. Lucrările sale au fost expuse în mai multe ţări şi multe dintre ele sunt incluse în colecţii particulare şi muzeale. Considerat de mulţi ca un artist cu rădăcini în arta bizantină, aş spune că e mai mult decât atât, deşi vorbim evident de o operă bine plasată în teologia ortodoxă.

Fiecare tablou al său pare să reprezinte chipul mic al lumii mari. Partea armonioasă a lumii, deci implicit cea durabilă. Astfel nu vorbim de un artist al momentului, al cotidianului, ci unul structural, generic şi situat peste mode. Avantajul unei astfel de situări e faptul că Silviu Oravitzan nu e depăşit, ci e mereu actual. Fiindcă putem spune că o societate e depăşită şi tot așa se întâmplă și cu redarea ei fidelă, însă nu vom spune că munţii sau stratul de ozon sunt depăşiţi. Aşa cum nu putem clasa niciodată simbolistica crucii şi a centrului.

Aş îndrăzni chiar să spun că avem de a face cu un artist mistic. Şi asta pentru că lucrările sale îmi readuc în minte scrierile marilor părinţi mistici răsăriteni, cum ar fi Sfinţii Maxim Mărturisitorul sau Grigorie Palama. Desenele în care crucea împarte coala de hârtie fiind împresurată de fire luminoase, aparent dezorganizate, m-au dus cu gândul la teoria Logosului creator (raţiune, cuvânt) din care s-au desprins raţiunile lucrurilor la crearea lumii (logoi) – și care rămân atrase de logos, conform Sfântului Maxim Mărturisitorul. Iconostasul din biserica ortodoxă «Schimbarea la Față», Cluj, realizat de Oravitzan, este unic în lume. Este atât de diferit şi atât de canonic. Nu vorbim de schimbarea vreunui canon iconografic, ci de aşezarea corectă a rotiţelor dintr-un mare mecanism. Reprezentarea propriu-zisă (materia – într-un anumit fel) trece în plan secund, planul principal fiind preluat de cruce şi lumină (partea spirituală), iar aici ne întâlnim cu teoria Sfântului Grigorie Palama despre lumina necreată.
Pe lângă cruce şi lumină în lucrările artistului întâlnim şi celelalte simboluri ale perfecţiunii şi durabilităţii: pătratul şi cercul. Precum şi compoziţii rezultate din îmbinarea tuturor: crucea circumscrisă, crucea rotată etc. Şi pentru că în creştinism va fi mântuită şi materia, nu lipsesc sămânţa (grâul), sângele, potirul.

Ce să mai spun? O analiză teologică a operei lui Silviu Oravitzan ar presupune o cercetare de doctorat, iar o analiză strict artistică îmi depăşeşte cunoştinţele. Dar ce pot să vă spun sigur e că vorbim despre un mare artist şi despre o operă uimitoare, pe care m-aş bucura să o putem vedea expusă şi la Chişinău. Pe când oare?

 

Virgil Ștefan Nițulescu, „O mare expoziție: Oravitzan”, Cultura 30 (2013)

Nu am sa încerc vreodata sa  îmi arog aere de cunoscator în domenii care trec de expertiza mea. Am studiat muzica doar suficient cât sa ajung meloman, iar cunostintele mele în domeniul artelor vizuale sunt si mai precare. Am însa convingerea ca o educatie artistica minima este cea care ne poate face sa privim arta cu minima întelegere necesara pentru delectare si pentru reflectie. Si mai cred ca arta adevarata, cea care nu mimeaza trairile si care se naste din inspiratie si munca, nu din impostura, poate oferi diverse niveluri de întelegere pentru oricine, astfel încât nimeni nu se poate simti complexat. 
A privi un tablou de Silviu Oravitzan poate fi un exercitiu de admiratie pentru oricine. Chiar si un copil nestiutor va putea sa observe ca lucrarile pictorului banatean sunt pur si simplu frumoase. De aici pâna la oamenii trecuti prin scoli înalte, care vor descoperi sensurile profunde ale artei maestrului Oravitzan, sunt o infinitate de trepte ale delectarii artistice, ale revelatiei si ale cunoasterii; oricine poate afla, pentru sine, un loc pe aceste trepte, cu simpla bucurie a privitorului sau cu maxima întelegere a celui care si-a exersat îndelung mintea si simturile, prin lectura si prin vizite în muzee…
Probabil ca vizitatorul comun al muzeelor de arta românesti, daca ar fi sa numeasca 10 mari artisti contemporani din tara noastra, nu s-ar gândi sa includa si pe Silviu Oravitzan în acest clasament. Si asta, pentru ca acum el este mai cunoscut în strainatate decât în România.
Nascut în 1941, într-un sat din Caras-Severin, copilul învatatorilor Iosif si Ecaterina Cretu, el a urmat pâna în 1963 cursurile scolare, liceale si universitare doar în Banat. Tot acolo, a avut si primele expozitii, la Lugoj, în 1966, si la Timisoara, în 1968. Legat sufleteste de Oravita, unde a si trait o vreme, si-a ales numele pe care îl va asterne pe pânze si sub care s-a facut cunoscut în întreaga lume. Totusi, pentru cine îi parcurge biografia, este evident faptul ca Silviu Oravitzan este un artist care nu s-a grabit. Abia în 1969, pe când înca era profesor de desen, expune pentru prima oara în Capitala la Sala Dalles (care, pe vremea aceea, este adevarat, era regina salilor de expozitii bucurestene, cea care consfintea recunoasterea valorii unui artist!) si, în fine, în 1976, pentru întâia oara participa la o expozitie în strainatate, la Manchester; nu împlinise 35 de ani. Se poate spune ca, abia de atunci încoace, cariera lui Silviu Oravitzan începe sa capete recunoastere, fiind invitat sa expuna în Grecia, Germania, Portugalia, Suedia si Franta, în urmatorul deceniu. Pâna în 1989 avusese mai multe expozitii în strainatate decât în România. Dar lucrurile nu s-au schimbat nici dupa acel an. În continuare, raportul expozitiilor din România, în comparatie cu cele din strainatate, continua sa fie cam de una la trei, pâna în ziua de azi. Totusi, numarul acestora a crescut mult, în ultimii 15 ani, dupa ce a avut primele expozitii în SUA. Publicul din România l-a (re)descoperit cu adevarat abia în 2007 si 2009, cu prilejul unor importante expozitii pe care le-a avut la Sibiu si, respectiv, la Timisoara. A mai expus, într-un grup de prestigiu, în anul 2012, la Mogosoia, dar adevarata întoarcere în Bucuresti, prima dupa 1969, o face abia acum, în 2013, prin ceea ce îmi pare a fi cea mai importanta expozitie a unui artist român contemporan din acest an.
Expozitia se numeste simplu: „Oravitzan“. Artistul nu a vrut sa continue seria de expuneri „Lux Lumen“, desi unele din lucrari provin din perioada în care, în deceniul trecut, Oravitzan a organizat mai multe prezente ale sale, alegând acest nume. Lumina lumii este cea care îl calauzeste mai departe pe Silviu Oravitzan, desi, adeseori, ai senzatia ca însusi Dumnezeu i-a suflat peste pensula, coborând pe Pamânt cu lumina Sa. Prevazuta initial sa se desfasoare în cinci sali diferite, pâna la urma, din motive care nu îi sunt imputabile artistului, expozitia actuala se constituie într-un periplu prin mai multe sali: „Irina Nicolau“, „Oaspeti“ si „Foaier“ – toate acestea, la Muzeul National al Taranului Român – si în „Holul cu mozaic“ din palatul de la Mogosoaia. Vernisajele au avut loc în zilele de 16 si 19 mai, strângând un mare numar de cunoscatori si de curiosi.
În mod evident, arta lui Oravitzan nu poate fi povestita. Cei care au vorbit la cele doua vernisaje, secretarul de stat Radu Boroianu, (înca) directorul Muzeului de Arta Timisoara, Marcel Tolcea (despre a carui rusinoasa „evaluare“, de catre o comisie organizata sub patronajul Consiliului Judetean Timis am scris, cu putina vreme în urma) si Doina Mândru, directorul adjunct al Centrului Cultural Palatele Brâncovenesti, au încercat sa adune, în putine cuvinte, esenta unui îndelung parcurs intelectual, sintetizat cel mai bine în trecerea prin cele trei sali de la muzeul bucurestean. Acolo, din atmosfera aproape sepulcrala a Salii „Irina Nicolau“, trecem la explozia de lumina pogorâta, parca de la Hristos însusi, prin filtrul unei muzici tibetane  (aleasa de compozitoarea Cornelia Tautu), în Sala „Oaspeti“ si ne ridicam spre ceruri în abstractismul stelar din Sala „Foaier“. Cât despre expozitia din palatul brâncovenesc, nici ca se putea alege mai bine o sala precum „Holul cu mozaic“, unde aurul pardoselii si obiectele colectiei Nasta par sa fie gazde perfecte pentru lucrarile lui Oravitzan, care întregesc spatiul, de parca ar fi trebuit sa se nasca acolo.
Desi, de aceasta data, se concentreaza pe expresia picturala, expozitia lui Oravitzan are relief sculptural – fapt evident si numai daca am privi modul în care sunt expuse lucrarile din primele doua sali. Impresia pe care vizitatorul o are este ca maestrul si-a gândit lucrarile parca special pentru aceste sali. Munca intensa, alaturi de cele doua curatoare (Monica Morariu, pentru expozitia de la Muzeul Taranului, si Doina Mândru, pentru cea de la Mogosoaia) nu se lasa ghicita, pentru ca este acoperita de firescul pe care numai marea arta îl poarta.
De la Ion Frunzetti si Andrei Plesu pâna la Radu Preda si Ioan I. Ica jr., multi au fost cei care au vorbit despre opera lui Oravitzan. Probabil, însa, ca unul dintre cei care a reusit sa sintetizeze cel mai bine mesajul acesteia a fost Paul Barbaneagra, atunci când a spus: „Sigur ca nimeni nu poate vindeca alienarea lumii moderne, dar macar o asemenea arta da posibilitatea sa ne-o asumam mai putin dureros, mai putin catastrofic. Adica, ne ajuta sa gasim un echilibru interior, în raport cu dezechilibrul care devine din ce în ce mai sufocant, mai apasator, datorita unei forte care vine din adâncul fiintei si care îti permite sa-ti reamintesti anumite valori, care nu sunt numai ale artei, care sunt ale fiintei, pentru ca arta traia, înainte, ca expresie a fiintei, nu ca expresie a unui talent, a unui punct de vedere personal. Or, aceasta reîntoarcere la originile artei si la raportul de ordin ontologic cu lumea constituie, cred, poate principala calitate a artei lui Silviu Oravitzan.
Albumul realizat de galeristul timisorean Razvan Gavrila, într-un timp record, si care poate fi cumparat din expozitie, este interesant pentru oricine va încerca sa ia cu el, acasa, o parte din opera maestrului.
Expozitia poate fi vizitata pâna la 23 iunie, la muzeul bucurestean, si pâna la 30 iunie, în cel de la Mogosoaia. „Poate? am spus? Ma scuzati.“ Expozitia trebuie vizitata…

 

Florin Toma, „ORAVITZAN – vechi şi ample zăcăminte de sacru”, Viața Românească, nr. 5-6 (2013)

Aparent, nici nu ştii unde să aplici fanta pe această pungă de sensuri diafană, spre a face să curgă, să gâlgâie în afară lucrurile aflate acolo şi puse cu mâna lui vrăjită. Artă religioasă, mitul recurenţei smereniei, dialogul dintre cult şi cultură, uimire de bune simţuri, contracţii de simboluri repetate, semne bizantinepuizabile, disciplina hedonistă a Crucii, plutirea (nimic nu e htonian acolo, totul e imponderabil), maiestuosul de până la frică, enormul de întreţinere a avântului, Spiritul imperial, ce te duce cu gândul la Împăratul Constantin şi mama Sa, Elena, cei întocmai cu Apostolii, o aură şi un aur cotropitor de sfioase, danie sau stră-danie, inefabilul util, iconografie rodnică, măreţie la taifas cu sacrul... e clar! nu ştii pe unde e intrarea în acest templu uluitor ca un mausoleu-adăpost pentru îngeri. Unii specialişti susţin că Silviu Oravitzan are publicul lui. Specializat. Ca o vedetă – fanii săi. Mie mi s-a părut că, dimpotrivă. Am remarcat la cele două uriaşe expoziţii, la Muzeul Ţăranului Român şi la Palatul Mogoşoaia, că există două feluri de oameni care se nutresc cu opera lui (cel mai corect termen este opera, pentru că piesele lui vizionare nu pot fi încadrate terminologic niciunde, nu sunt lucrări, tablouri sau instalaţii, ci durări, construcţii!). Unii care nu-şi lasă supusă teama de a fi doborâţi de intenţia generatoare a ziditorului şi, drept urmare, se apropie de lucrări, sparg bariera mirajului şi focalizează lentilele oculare până la descoperirea ultimului detaliu de construcţie a mozaicului (cuburile de lemn de 1 cm./1 cm., cu suprafeţe scobite, aşezate de fiecare dată în cruce cu patru laturi egale, în alternanţă roşu aprins cu auriu!). Am văzut mulţi vizitatori care se aplecau, ca să-şi ostoiască mirarea (spre a afla răspunsul la întrebarea nerostită: Cum e posibil aşa ceva?). Şi alţii, care intrau fără să crâcnească în convenţia autorului şi, drept urmare, zburau pur şi simplu prin sălile uriaşe, la distanţe egale de pereţi (căci ziduri adevărate erau, nu simeze simandicoase pentru acuarelaşe sau guaşe!). Fâlfâiau într-o tăcere sacerdotală, liniştiţi, fără nicio grijă (ca într-un delir de Magritte sau Chagall!), tăiaţi de spoturile de lumină interioară emise de fiecare lucrare şi se hrăneau din substanţele lor semantice, mormăind mulţumiţi de socotinţa văzduhului şi dulceaţa culorilor. Amândouă aceste categorii au priceput rostul înţelegerii pe care au făcut-o, din primul moment, cu Autorul. (NOTĂ: Oravitzan însuşi a propus celor prezenţi la vernisaj un anumit parcurs al expoziţiei, prin cele trei săli... i s-a părut, probabil, foarte necesar ca să impună – cu o blândeţe fermă, dar politicoasă – itinerariul, precum într-o fabuloasă călătorie iniţiatică!). Era ca şi la teatru, unde se face întuneric în sală, pentru ca lumina să inunde scena, singura direcţie posibilă în care se poate privi. Da! Lumina lui Oravitzan – altă ardere, altă lămurire! Suprafeţele pe care le încarcă de semnificaţii grele devin ele însele semne. Raportul formă-culoare nu se adună ca să se decripteze înlăuntrul unei cazemate figurative, apărată de zeci de soldaţi-ucenici ai privirii făţişe, ci exteriorizat, ca nişte vibraţii fluide la nivel vizual, prin care lumina încorporată se transformă în unde vizibile. Limbajul plastic trece într-o altă stază cathartică, de artă vertical-religioasă, de iconografie inteligentă (dar, în niciun caz, laică!), precum un mesaj vizual cu receptări stabile pravoslavnice, scos însă de sub apăsarea dogmei. Doar o adiere de seriozitate, de ordine, de pioşenie şi de evlavie. De altfel, spectaculosul iconostas realizat de el la Mânăstirea Nicula, în care persistă prezenţa şi repetarea acestui simbol repetitiv în opera sa – crucea cu laturi egale – este una dintre cele mai impresionante lucrări din domeniu. E greu de spus care poate fi elementul precumpănitor asupra Spiritului celui care se uită la Oravitzan. Impactul pe care-l provoacă este puternic, proiectul lui este o provocare sublimă, fiindcă avem de-a face cu acel tip de discurs, original (şi originar!), capabil să intre în dialog perfect cu interlocutorul, oricând şi pe diferite paliere ale comunicării. Regăsim aici o calitate destul de rar întâlnită, mai ales în domeniul artelor plastice, aceea de a face ca esenţa unei opere să treacă, fără obturări sau obstacole, la cel care beneficiază de privilegiul de a şi-o asuma, dezinhibat de gravitatea emoţiei momentului ori a mesajului. Iar, în acest proiect, Silviu Oravitzan stă cuminte ca un bănăţean şi ordonează lumea. Un demiurg.

Noutăți

  • 1
  • 2
Prev Next

Expoziție Oravitzan la Cluj

Hits:7599

Expoziție Oravitzan la Cluj

„Iscălitură pe lumină”, pictură, sculptură, sub acest titlu se desfășoară expoziția Oravitzan de la Cluj, la Galeria Horeb, între 27 martie și 4 mai 2014. Vernisaj: 27 martie 2014, ora 18. Curator: Florin Gherasim Invitat: Radu Preda Galeria Horeb, Cluj-Napoca, str. Târnavelor, nr. 4 (Biserica Sf. Ilie, demisol)  

Read more

Expoziție Oravitzan la București

Hits:11395

Expoziție Oravitzan la București

Muzeul Național al Țăranului Român, Centrul Cultural Palatele Brâncovenești și Muzeul de Artă din Timișoara, au onoarea să vă invite la vernisajele expoziției Oravitzan în zilele de joi, 16 mai 2013, ora 18.00, la Muzeul Țăranului Român și duminică, 19 mai 2013, ora 18.00, la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești. Expoziția va fi deschisă la Muzeul Național al Țăranului Român din 17 mai până în 23 iunie 2013...

Read more