silviu-oravitzan-logo

Ana-Maria Altmann

„Silviu Oravitzan năzuiește să unifice complexa învățătură a elementelor, culorilor, simbolurilor, fenomenelor naturii într-un univers plastic a cărui validitate este prezentă în fiecare dintre tablourile sale. El caută neobosit să exprime acel fundamental principiu unificator al lumii și cercetează în opera sa o ordine superioară, ce se reflectă în legile naturii și ale realității.”

 

Bartolomeu Anania

imagine05Biserica (Schimbarea la Față, din Cluj, n.n.) a început deja să fie înfrumusețată, mai întâi cu acest iconostas, care este opera unui mare artist, pictorul Silviu Oravitzan din Lugoj, care este mult mai cunoscut în New York decât în România. Eu l-am cunoscut bine și acest iconostas își are obârșia într-o lucrare de aproape asemenea anvergură, pe care Silviu Oravitzan a făcut-o la Nicula, la intrarea în capela din reședința mea din această mănăstire. În opinia mea, Silviu Oravitzan aparține Orientului ortodox; el este un pictor, un artist, un adevărat poet al luminii necreate. Este lumina care, la origini, a emanat de la Dumnezeu, din însuși ființa Sa. Lumina s-a arătat privirii pe Muntele Thabor, în momentul Schimbării la Față a Mântuitorului, moment când fața Sa a strălucit asemenea soarelui iar hainele-I au devenit de un alb orbitor, asemănător luminii. Lumina necreată, din momentul Schimbării la Față, a fost mai târziu experimentată de Isihasm. Acesta este un curent mistic al călugărilor isihaști de pe muntele Athos (doctrinarul cel mai important fiind Grigore Palama) care s-au dedicat unei rugăciuni neîncetate pentru a ajunge la uniunea cu Dumnezeu. Isihasmul este o experiență mistică specifică lumii ortodoxe. După părerea mea, arta lui Silviu Oravitzan încearcă să surprindă și să conțină în sine această lumină necreată.

*

Citește mai departe:Bartolomeu Anania

N. Argintescu-Amza

Viziunea lui (S. Oravitzan-Creţu) cere o lentă asimilare, pe drept meritată de o atât de sinceră şi de bogată substanţă picturală (...) Tensiunea poate ajunge la o puternică elocvenţă laconică, păstrează însă rigoarea unui adevărat cult al meşteşugului superior (...) Se subordonează creator unei mari tradiţii, tradiţia picturalului de implicaţii magice - mesajul unei asemenea picturi vădeşte cea mai autentică etnicitate de esenţă.

Simona Avram

Nr.29 P9030842

Plasticianul are astfel o viziune antropologică asupra CENTRULUI, asupra VETREI, care, se încarcă de sacralitate în preajma sărbătorilor şi a ceremonialurilor existenţiale şi esenţiale. Pornind de la o artă plastică ce rememora figurativ ambientul copilăriei (satul, linia orizontului, casele, personajele satului), Silviu Oravitzan depăşeşte acest nivel după 1977, fără însă a părăsi universul miraculos al copilăriei. Satul tradiţional, aşa cum l-a cunoscut în copilărie, este un sat care imprimă nu doar lumina şi culoarea, ci şi un ritm al trăirilor interioare - este satul axis mundi care dovedeşte că trăirea arhaică a dimensiunii atemporale este caracteristică satului bănăţean. Tradiţiile privite în lumina unor reconsiderări, reintegrează atât elementele vizuale (experienţele din copilărie în raport cu [esuturile, covoarele, broderiile, elemente de construcţie, toate dominate de geometrism), cât şi elementele percepţiei metafizice a orizontului, a luminii. Universul copilăriei, miracolul trăit atunci, trece printr-o redimensionare, dar se păstrează “lecţia de limbaj”, lecţia geometrică ce îl apropie pe Silviu Oravitzan de arta modernă cu filiaţie în sculptura lui Brîncuşi. Universul întreg perceput atunci ca univers tridimensional, revine acum în expresia artei bidimensionale, sau a basoreliefului.

Citește mai departe:Simona Avram

Adriana Babeți

Deasupra, plutind, lumina aceea galbenă, transparentă, pură, învăluind totul într-un abur de aur. AERUL. APA. PIETRELE. PLANTELE. Aerul, albastru, uşor verzui uneori, cu o limpezime de undeva din sud, dintr-o ţară fără un nume anume, dar din sud, neapărat din sud, de lângă Mediterana. Şi totuşi, există ceva în aerul şi lumina acestor locuri, în tot ce ele învăluie, ceva care nu e de nicăieri, nici de la miază-zi, nici de la miază-noapte: AURA-AUREOLA, pe care aerul şi lumina aurie o ţes în jurul fiecărui lucru, în jurul fiecărei pietre ori plante.

Nicolae Balotă

Nr.11 P9030824

Am descoperit arta lui Silviu Oravitzan aici, la Paris, de curând, aş spune, spre ruşinea mea. S-ar fi cuvenit să ştiu, să-l fi întâlnit, să-i fi cunoscut lucrările mai demult, pentru că nu este de ieri, de alaltăieri. Îl descopăr aici, la Paris, într-un loc poate nu prea prielnic pentru asemenea descoperiri. Sau poate mă înşel. Poate nici cuvântul “descoperire” nu este cel mai potrivit pentru această artă. Cuvântul “revelaţie”, care înseamnă tot “descoperire”, cred că ar fi mult mai potrivit pentru ea. Revelaţia e o descoperire luminoasă, în care tu ânsuţi eşti descoperit: Tu ânsuţi te descoperi în ceea ce descoperi. Într-adevăr, văzând zilele trecute şi acum lucrările adunate aici sub bolţi, în această foarte frumoasă galerie pariziană, am avut revelaţia unei arte în care, de ândată, atitudinea mea faţă de cele văzute, contemplate, era aceea a omului în faţa icoanei. Nu sunt icoane ceea ce ne oferă Silviu Oravitzan, deşi ar putea să devină icoane, într-o biserică, în Răsăritul nostru, al vechiului creştinism, al vechii spiritualităţi răsăritene. Descoperind aici, la Paris, această pictură, am fost dintr-o dată izbit de rădăcinile vechi, ale noastre şi ale spiritului, ale sufletului nostru, încreştinat demult şi neatins de descreştinarea în curs în veacurile modernităţii.

Citește mai departe:Nicolae Balotă

Paul Barbăneagră

Nr.05P9030818„Să nu uităm că noi suntem după câteva secole de alienare și de sminteală. Or, pictura, în raport cu sminteala aceasta, are, pentru că noi trebuie să acceptăm că tot ce facem nu facem în absolut, ci în acest context al istoriei care s-a trădat pe ea, ne-a trădat pe noi, ne-a alienat, suntem în drum spre apocalips. Cine nu vrea să accepte lucrul acesta să aibă răbdare. Or, în măsura în care, cum spunea Eliade, noi nu putem ieși din istorie, noi trebuie să trăim în istorie, dar, în același timp, să ne-o asumăm și s-o depășim, adică să găsim o soluție terapeutică la această îmbolnăvire a timpului și a ființei noastre care e istoria. Una dintre soluțiile acestea eu o văd în pictura lui Silviu Oravitzan care este mai mult decât terapeutică, mântuitoare. Sigur că nimeni nu poate vindeca alienarea lumii moderne, dar măcar o asemenea artă dă posibilitatea să ne-o asumăm mai puțin dureros, mai puțin catastrofic. Adică, ne ajută să găsim un echilibru interior, în raport cu dezechilibrul care devine din ce în ce mai sufocant, mai apăsător, datorită unei forțe care vine din adâncul ființei și care îți permite să-ți reamintești anumite valori, care nu sunt numai ale artei, care sunt ale ființei, pentru că arta trăia, înainte, ca expresie a ființei, nu ca expresie a unui talent, a unui punct de vedere personal. Or, această reîntoarcere la originile artei și la raportul de ordin ontologic cu lumea constituie, cred, poate principala calitate a artei lui Silviu Oravitzan.”

 

Walter Biemel

Nr.30 P9030843Să aruncăm, în fine, o privire, dintr-o atare perspectivă, asupra lucrărilor lui Silviu Oravitzan. Esenţialul despre ele a fost spus de către doi din compatrioţii săi. Şerban Foarţă şi Andrei Pleşu, ca şi de către Jocelyne Germaine. Raymond Perrot şi Herbert Zehm (cf. Catalogul din 1987), astfel încât mă pot restrânge la un aspect al lor fundamental, sau care, baremi, mi se pare astfel.

Lucrările-i din anii ultimi au un efect cu totul remarcabil asupra celui ce le priveşte. Ele nu-l dizlocă, nu-l abat, nu vor să-l rătăcească sau distragă, ci îl călăuzesc spre sine însuşi, ânapoindu-l, pe el însuşi, sie, după ce-l vor fi capt(iv)at prin reprezentarea unui centru (cum bine remarcase Andrei Pleşu). În propriile-i lucrări descoperi, mereu, un centru adunat, o con-centrare. Fapt ce-i ângăduie celui ce le contemplă ca, pătrunzându-le, să se centreze şi să se centrifice el însuşi. Adică să ajungă, însuşi, centru. Nu mai e, în ocurenţă, vorba de centrul unui subiect contemporan, care întoarce şi reduce la el însuşi orice formă de reprezentare, pentru ca, astfel, s-o posede, - ci de un miez ocult: un tainic centru, străluminând aici şi pretutindeni.

Dimpreună cu această experienţă a centrului, se mai petrece altceva. Centrul devine un lăcaş, un sediu al sacralităţii. N-avem cuvinte pentru sacru. Ceea ce, însă, nu exclude prezenţa lui - chiar şi în artă.

Citește mai departe:Walter Biemel

Nicolae Boboc

Parcurgerea acestor imagini e stimulatoare, în mod semnificativ, şi pentru analogii în alte discipline artistice. Dacă putem vorbi, în cazul lucrărilor lui Silviu Oravitzan-Creţu, de o scriere ideogramatică al cărei sens e pierdut (obscur), fenomenul apare şi în spectacolul muzical, în etnografie: să ne gândim la costumele cu somboluri cosmice pe care le poartă colidătorii noştri în anumite zone; să ne gândim la semnificaţia - odinoară precisă, acum difuză - a dansurilor populare. În mod direct, aceste imagini pot fi corelate cu sistemul compoziţiei bizantine. Suprapunerea monodiei (cântare pe o voce, nestructurată, cu o continuă şi complicată eflorescenţă) şi a isonului (sunet ţinut, o armătură fixă, ce se schimbă doar de câteva ori în cursul melodiei). «Limitările» şi inflorescenţele lucrărilor lui Silviu Oravitzan-Creţu pot fi asociate unei atari mentalităţi componistice. Care este dezvoltată şi de muzica actuală, repetitivă, minimală, făcând explorări cu note puţine (cazul lui Ştefan Niculescu, Octavian nemescu, al regretatului Mihai Moldovan). Vedem deci că artele îşi trimit mesaje de limpezime.

Theodor Cazaban

Nr.21 P9030834Cred că, în pictura lui Oravitzan, suntem în fața simbolului fundamental și care este, nu numai la creștini, acela al Crucii. A vorbi despre simbolismul Crucii, după Guenon, nu are nici un rost. Labirintul se rezolvă în Mandala, Mandala fiind starea finală. În cazul lui Silviu Oravitzan, Mandala este autentificată de ceea ce se numește, în reprezentările metafizice, tetraedrul. Este triada creștină, care pornește de la trinitate, pe care ne-o oferă pictura lui Rubliov. Tetraedrul este foarte necesar așezat în arhitectura bisericilor bizantine: cei patru evangheliști care sunt pe cele patru coloane care susțin cupola. Cupola este centrul. Ei sunt și punctele cardinale, sunt și semnele zodiacului. Tetraedrul apare fundamental în reprezentarea pe care ne-o dă Oravitzan. Îl vedem mereu în niște dreptunghiuri. Acest tetraedru ne dovedește că ne aflăm într-o reprezentare a celor nevăzute, care precede creștinismul, în sensul că e și viziunea lui Iezechiel din Vechiul Testament, în care Dumnezeu este pe tron. Central e tronul. În jurul lui stau cei patru Arhangheli. Cu aceasta cred că este autentificat sensul de Mandala al locului în care ajunge ceea ce vrea să ne spună Oravitzan.

Sergiu Celibidache

P1250531Cum văd un lucru făcut de el, acesta se mută în mine, în trupul şi sufletul meu. În el mă regăsesc cel mai bine ca fiind român.

Dumnezeu mi-a dat, acum, pentru că eu cred cu putere în el, un fiu cu care mă înţeleg perfect. Între noi există un fel de metacomunicare (n.n.: Are un fiu regizor de film la München). Al doilea lucru dăruit este Silviu Oravitzan, care la0 întâlnit pe Dumnezeu, chiar dacă el sau noi acum nu suntem conştienţi de asta.

*

„În lucrările lui Oravitzan există o stare izbitor de reală de a fi român. Mă întreb cum a putut face asta el în România, știind bine ce a fost acolo. De unde îi vin toate acestea? Poate, poate originea lui din Banat ar explica într-o măsură asta. Acolo este o interferență echilibrată de mai multe culturi și civilizații. Lucrările lui parcă sunt făcute de mine. Aș fi vrut să le fi făcut eu. Mă regăsesc în ele. Cum văd un lucru făcut de el, acesta se mută în mine, în trupul și sufletul meu. În el mă regăsesc cel mai bine ca fiind român. Dumnezeu mi-a dat, acum, pentru că eu cred cu putere în el, un fiu cu care mă înțeleg perfect. Între noi există un fel de metacomunicare. Al doilea lucru dăruit este Silviu Oravitzan, care l-a întâlnit pe Dumnezeu, chiar dacă el sau noi acum nu suntem conștienți de aceasta”.

Livius Ciocârlie

Nr.22 P9030835

Aş încerca, acceptând o propunere a lui Marcel Tolcea, să improvizez puţin despre relaţia dintre arta lui Silviu Oravitzan şi spiritul vremii. Mai întâi, însă vreau să spun o vorbă despre virtutea înalt pedagogică a sălii în care ne găsim. Silviu Oravitzan are drept “materie primă” lumina, iar lumina nu acceptă din partea privitorului analiză, deci nici discurs. În faţa lucrărilor lui ai tendinţa să contempli şi să nu spui nimic. Lucrarea din prima sală, care face obiectul principal al expoziţiei, este de acest tip. Ea dă, ca şi alte lucrări ale lui Silviu Oravitzan, senzaţia că artistul trimite la un originar religios foarte pur şi, ca atare, inanalizabil. În schimb, a doua sală îşi arată cât de analitic este drumul artistului, prin ce pădure de semne şi simboluri, provenind din câte zone culturale, străbate el şi cum le întreţese pentru ca să ajungă, în cele din urmă, la lumină - elementul spiritual prim.

Revin la sugestia lui Marcel Tolcea. Dacă priveşti lucrarea principală cu un ochi modern, adică, după părerea mea, cu un ochi vechi de douăzeci sau treizeci de ani, poţi să te declari satisfăcut. Poţi s-o asociezi, de pildă, cu Op Art-ul. La fel ca în Op-Art, relaţia privitorului cu lucrarea este activă la modul propriu, în sensul că privitorul modifică imaginea prin deplasarea lui. Numai că ar trebui să fii foarte schematic şi inadecvat ca să te opreşti la privire în acest caz. Astfel, âţi dai seama uşor că această lucrare e scaldă în sens şi încă în unul fundamental. Epoca modernă a fost aceea a morţii lui Dumnezeu. În ea, sensul s-a confundat cu dialectica formelor şi s-a redus la atât. La Silviu Oravitzan, sensul e unul originar, de dincolo de formă, şi este chiar divinitatea. Deci, Silviu Oravitzan nu este un artist modern.

Citește mai departe:Livius Ciocârlie

Emil Cioran

... Silviu Oravitzan, un artist extraordinar!

Petru Comarnescu

Nr.13 P9030827

Cu o notă poate mai dramatică sunt peisajele lui Silviu Oravitzan-Creţu, uneori emanând un aer tainic, ceva din misterul unei naturi fabuloase, ce se revarsă până şi în satele văzute într-un plan de basm, construită din neobişnuite perspective. S-ar putea vorbi de o imaginaţie în spirit folcloric, când observi cum arborii sau dealurile capătă forme umane, par fiinţe tot atât de vii şi neliniştite ca şi oamenii. Există un fel de dialoguri între aşezările umane şi vastitatea naturii, uneori în puterinice contraste, dar până la urmă ajungând la o împăcare mută şi eroică, semn al măreţiei existenţei. Inspirate din priveliştile de la Ciclova-Montană, satul natal al pictorului, peisajele sale sunt transfigurări ale unui lirism, când sobru şi reţinut, când expansiv, în căutarea universului pierdut al copilăriei. Ca tratare picturală se remarcă tuşe energice, o pastă densă, folosită pentru contraste tonale, pentru dinamizarea expresiei. Dacă în unele tablouri întâlnim bogate game tonale, închegând viziuni fabuloase, în altele totul este susţinut de contraste mai simple, dar deosebit de puternice. Mă refer la contrastele de alburi şi negruri, la accentele dramatice de galbenuri şi roşuri, ce vitalizează imaginile sale, unele familiare naturii de la noi, altele aparţinând unei lumi fantastice. Expresionismul lui Silviu Oravitzan-Creţu se constituie din trăirea realităţii cu ochii şi sufletul unui poet, cucerit de frumuseţile şi tainele lumii.

Dana Diminescu

Nr.25 P9030838

Aş vrea să mă refer doar la un aspect particular, la convergenţa simbolică dintre ţesătură şi imaginile aici de faţă. În cazul «Hlamidelor», coincidenţa simbolică este evidentă şi autogeneratoare. Caligramele, presupunând ideea de carte, complică analogiile: Firele urzelii constituie textul sacru (în doctrinele orientale aceste texte sunt descrise frecvent prin termeni al căror sens literal se referă la ţesătură) şi e arhetipul scrierilor tradiţionale, în timp ce băteala constituie comentariul, glosa. Deci amploarea, corespunzând orizontalităţii, ca extensie a particularităţilor individuale, şi exaltaţia, corespunzând verticalităţii, superpoziţiei ierarhiilor supreme. În obiectele lui Silviu Oravitzan-Creţu avem de a face cu «traduceri potenţiale» ale acestor semnificaţii. Elementul vertical e conţinut în structura lisă, peste care se suprapune o strcutură vibrantă - elementul orizontal. Există deci alternanţă/simultaneitatea încordării ascensionale şi relaxării senzoriale, a principiilor creatoare ce se potenţează reciproc.

Vasile Drăguț

Nr.15 P9030826

Miercuri, 20 februarie 1985. Era ultima zi a expoziţiei de la Dalles, ultima zi a întâlnirii lui Silviu Oravitzan-Creţu cu publicul bucureştean. În spaţiul sacralizat al celor două săli, lucrările tronau într-o linişte solemnă, invitând la gravă interiorizare - dialogul cu fiecare tablou făcând necesar un exigent recurs la legile adevărului şi armoniei. Marea compoziţie din sala principală (pe care, convenţional, am numit-o Biblioteca din Alexandria) părea mai puternică decât oricând, mesajul ei pentru veghe şi pentru frumuseţe rostindu-se cu nedisimulată vehemenţă. Mă întrebam, nu fără tristeţe, câţi vizitatori au înfruntat asprimile acestei ierni încrîncenate pentru a vizita expoziţia temerarului pictor lugojan, cu regretul că activitata sa este atât de puţin cunoscută în capitală.

Aici, la Dalles, au fost grupate câteva zeci de lucrări mari şi chiar de foarte mari dimensiuni, altele zeci, mai mici, intervenind asemenea unor semne de punctuaţie, ca accente locale. Aşezată sub titlul generic centru, în fapt expoziţia a urmărit simultan mai multe teme, întâlnirea lor într-un posibil centru fiind, deopotrivă, o condiţie de atitudine mentală şi una de sensibilă receptare.


Un prim grup de lucrări ar putea fi pus sub semnul scrierii şi al memoriei. Mai multe compoziţii aduc aminte de stelele mesopotamiene ale căror cuneiforme (cu aparenţă doar decorativă pentru alfabeltul lor) scriu în piatra dură o întreagă istorie. Chiar necunoscând dispăruta limbă a babylonienilor, în faţa stelei de bazalt pe care este gravat codul lui Hammurabi, nu se poate să nu încerci sentimentul că semnele acelea simple au un rost important, că ele comunică ceva care merită să fie considerat cu luare aminte. Semnele - mai ales bare verticale şi înclinate ce pot fi asemănate cu cărţile dintr-o bibliotecă - cu care operează Silviu Oravitzan-Creţu nu pot fi asimilate cu o scriere propriu-zisă, dar ele beneficiază de o indiscutabilă putere de comunicare, stimulând fantezia să regăsească drumul spre tâlcurile secrete.

Citește mai departe:Vasile Drăguț

Șerban Foarță

Nr.03P9030816Pictor de mare cotă şi nu mai mică miză, Silviu Oravitzan Creţu este unul din nu prea numeroşii artişti ai preajmei noastre vrednici de amândouă. Actuala-i expoziţie se impune, oricum, cu forţa evidenţei. Căci dacă, nu o dată - din păcate - o „personală” e un fenomen mai mult sau mai puţin aleatoriu: o biată, o precară înjghebare, un „bricolaj”, o ...consignaţie (în care pânzele stau una lângă alta ca statele beligerante pe o aceeaşi, tristă, hartă), - una de un asemenea calibru şi de o astfel de, lăuntrică, rigoare este un fapt cu totul rar şi, ca atare, un eveniment. Temeinicia şi monumentalul (unul decurgând nu din dimensii, dar, pe cât cred, din ritmuri şi proporţii; şi mai cu seamă, din conceperea picturii ca defectivă de plural: nu ca picturi[1] ci ca Pictură, - şi, dar, a expoziţiei înseşi ca un „sistem totalizant”[2] sunt două din caracteristicile sale; la care se adaugă, aş spune, impersonalizarea, în sens clasic, a inspiraţiei, a emoţiei, a trăirii.

E ceea ce mă face să tăgădui etichetarea, eventuală, a unei astfel de picturi drept un expresionism abstract. - Sunt două-trei lucrări ce par a ţine, într-adevăr, de gestualism, de Action Painting, dar au, în ocurenţă, un rol de pur contrast. Apoi, expresionismul abstract e, îndeobşte, fără control, nici frână raţională, - având, cel mult, fatalitatea unui dicteu automat, unui acte manqué, a unui vis... Or, semiotica lui Silviu Oravitzan Creţu nu are mai nimic comun cu dripping-ul şi „seismografia” (lui Pollock, Morris Louis & Comp.), ci mai curând, - în micile lucrări, constând din pseudo-cuneiforme, quasichirilice sau arabescuri vagi, - cu „ideogramele” unui Mark Tobey. Ea nu-i oricum, imprevizibila expresie, spasmodică şi contingentă, a subiectivului „cutremur”, dar o construcţie: una care, oricât de liberă, spontană, înfrigurată, pasională, se constituie într-o gramatică, să zicem, a - cu titlul unei scrieri quénoniste - „simbolurilor ştiinţei sacre”[3].

Însăşi vocaţia Centrului, la el, ca şi a schemelor elementare: Pătrat, Romb, Cerc, ş.c.l. (cu eminenta lor simplicitate, cu diagonale, apoteme, diametre întretăindu-se dintotdeauna, prin definiţie, cruciform, cu jocul lor de suprapuneri mirabile, dar necesare, - din care, între altele, rezultă, aici, un splendid octogon stelat), ţine de o altă clima mentis şi de un alt demers artistic, circumscriindu-se unei stilistici, a formelor, tradiţionale[4].

Citește mai departe:Șerban Foarță

Ion Frunzetti

Oravitzan căuta similitudini de “croi” pictural, de “patern” cu lumea covorului oriental(-) sau a celui românesc(-) şi n-are corespondent sau antecesor determinabil, cu faza lui actuală începând, dacă nu un capitol nou în plastica românească, cel puţin un paragraf de subâmpărţire estetică la capitolul “viziuni picturale decorative cu păstrarea justificărilor figurative” şi la nivelul de figuare al abstracţiei bine înţelese doar ca pur exerciţiu lingvistic aplicat imaginii concretului. (..) Naturi moarte disimulate, de o mare calitate picturală, muzicale până la anularea oricăror rezistenţe a subiectului receptor şi anexându-şi-l imperios, într-un flux liric de foarte bună marcă, extatic.

Ioan I. Ică jr

Nr.21 P9030834Am luat contact cu arta lui Silviu Oravitzan relativ târziu, în urmă cu câțiva ani când am primit cadou un album al artistului. A fost însă o încântare vecină cu revelația. Albumul respectiv îmi descoperea un artist cu pasiunea formelor esențiale, brâncușian prin capacitatea de a merge la esențe într-un mod paradoxal, reunind tradiționalul și modernul într-o formula unică prin descărcarea de pitoresc a celui dintâi și umplerea de sens a celui de-a doilea. Mi-am dat seama astfel ca in pofida caracterului ei abstract, arta lui Silviu Oravitzan e derivată din arta icoanei, din care reține două elemente fundamentale: crucea, ca typos fundamental al oricărei iconicități, așa cum a fost stabilit în definiția Sinodului VII Ecumenic de la Niceea, și lumina de aur, prezență obligatorie în fundalul oricărei icoane.

Citește mai departe:Ioan I. Ică jr

Radu Ionescu

Nr.10 P9030823

Acum însă ne aflăm în faţa unui artist cu o concepţie despre artă precizată asemeni unui crez, cu implicaţii filosofice, generos servit de laborioasa sa muncă de atelier. Cele trei cicluri impun; primul marchează contactul spiritual cu natura, nevoia de cunoaştere şi “coborârea la izvoare”, al doilea, nevoia de definire a raportului dintre artist şi mediu, de recreere a realităţii conform nevoilor sale de frumos iar al treilea proiectează artistul într-un viitor pus sub semnul căilor şi actului ânălţării. Nevoia de cuprindere, analiza şi energia spiritului sunt coordonatele acestei picturi ce definesc un gânditor profund care se exprimă prin cele mai alese şi autentice mijloace ale picturii.

Accesul în pictura lui S. Oravitzan-Creţu se face prin lumea strălucitoare a culorilor, vii şi echilibrate de o rafinată muzicalitate, compuse cu o rigoare care obligă analiza suprafeţei pictate. Aceasta te duce implicit spre impactul cu ideea artistică ce se dezvăluie cu claritate. Drumul parcurs de la suprafeţele vibrat colorate, grave de o nobilă catifelare a tablourilor mai vechi, a dus către pictura de astăzi în care viziunii ample a artistului nu-i putea corespunde decât o pictură sublimată, aerată, care-ţi dă impresia că îmbracă învăluind ideea care a generat-o.

 

Ionel Jianu

Opera lui Oravitzan este o scriitură şi un limbaj de semne. Din decupajul formelor se ridică un fel de cântec de leagăn, un ansamblu care aminteşte somptuozitatea rituală a spiritului bizantin. O operă originală de dimensiune spirituală!

Corneliu Mircea

Nr.47 P9030860Spiritul s-a întrupat din lumină. Mai mult, el însuşi reprezintă lumina intensificată, până la autonimia deplină, lumina tuturor lumilor prezente şi posibile. Arta lui Silviu Oravitzan (mai cunoscută, poate, la Paris, München, Aachen sau Malmö) dezvăluie, printr-o secretă alchimie, procesul misterios al desprinderii luminii de întunericul original şi al arderii sale dogorâtoare, într-un fopos sacru, pe care simbolul crucii îl deconspiră şi îl consfinţeşte.

Recenta expoziţie deschisă la Timişoara, în sălile Muzeului de Artă, transformă spaţiul profan într-un spaţiu sacru. O bine cumpănită construcţie a formei şi a culorii se încheagă în traseul iniţiatic pe care vizitatorul îl parcurge, având sentimentul straniu că înaintează, treaptă cu treaptă, în miezul misterului însuşi.

Crucea compune, descompune şi recompune planuri spaţiale, tonuri de culoare, lăsându-se celebrată în pulberea solară, până la dizolvarea configuraţiei simbolice într-o sublimă incantaţie. Configuraţiile se pierd şi se încheagă. Aproape orice temă, preluată din tradiţia liturgică milenară - crucea, praporele, altarul etc. îşi reânnoieşte semnificaţia, celebrând-o în lumina extatică.

Citește mai departe:Corneliu Mircea

Basarab Nicolescu

PC040038În centrul misterului lumii se află lumina. Acest adevăr fundamental străbate întreaga operă a lui Oravitzan.

Care este oare lumina care ne permite într-adevăr să vedem? Lumina fizică ne ajută să vedem obiectele exterioare şi deci să supravieţuim. Lumina interioară naşte viziunea şi ne permite să ne trăim veritabila viaţă. Una fără cealaltă ar fi oarbă.

Privirea distinge obiecte, viziunea luminează privirea, Realitatea luminează viziunea. Din lumină în lumină ajungem la Evidenţa Absolută care este lumina-matrice a tuturor luminilor. Rolul cosmic al omului este să vegheze pentru ca lumina Evidenţei Absolute să nu se stingă niciodată.

Soarele este simbolul luminii Evidenței Absolute. Soarele vizibil este imaginea în oglindă a Soarelui Absolut, lumină a luminii. În literatura ortodoxă Sfânta Treime este numită uneori «Dumnezeul trisolar». Presimt că Oravitzan va ajunge în curând să ne dăruiască viziunea soarelui, după ce ne-a fericit cu cea a crucii. Inspirată de motive ortodoxe, opera lui Oravitzan ajunge la o dimensiune universală, transculturală și transreligioasă. Ea poate fi resimțită pe deplin pe toate meleagurile lumii, de oricine este animat de vibrația Evidenței Absolute.

Silviu Oravitzan

P1250541

Într-o cronică plasitică din revista România literară din 16 octombrie 2009, intitulată „Silviu Oravitzan sau o poveste despre lumen și lux”, criticul de artă Pavel Șușară reproduce considerații ale artistului despre propria lui operă: „Știi, Pavel, cred că ar trebui să pornești în textul pe care urmează să-l scrii, că doar tu ești bănățean și știi foarte bine lucrurile astea, de la ornamentica populară, adică de la acea situație unică a Banatului de a conserva însemnele aulice ale unui limbaj pierdut. Știi ce era cu acel limbaj, pentru că nu sunt mulți care înțeleg lucrurile astea, era un limbaj paradisiac, un limbaj al începuturilor noastre edenice, însemnele pure ale comunicării nemijlocite cu Dumnezeu. De aici firul strălucitor, acea disponibilitate de a capte în materie lumina ingenuă și necreată, de aici infinitele câmpuri de aur în care nu se vede nimic din afară, în care nu se oglindește nimic accidental sau definit, dar din care răzbate și adie energia nemăsurată a unei existențe fără început și fără sfârșit. Vezi, mesajele astea care au amuțit, care și-au transmis către noi doar ambalajele vizibile, de o măreție aproape nepământească, trebuie să le capteze și să le transmită pictorul. Panourile mele, și cu atât mai mult iconostasul de la Cluj, chiar asta încearcă să facă, încearcă să surprindă momentul în care material se deschide, înflorește, își pierde opacitatea și devine un mediu transparent care nu absoarbe lumina, ci o generează, o eliberează din propriile sale resurse, din cele inițiale, și lumina asta nu este lumina din afară, cea dirijată, lumina care se stinge și care aruncă umbre, ci o lumină fără surse și fără istorie”.

Deliu Petroiu

Nr.26 P9030839

În pofida aparenţelor, Silviu Oravitzan-Creţu, este un artist constant, egal sieşi. Etapa peisajelor, cu exaltări cromatice ţuculesciene, faza gestualistă, «fiziologică», ocultând accesul la sens, perioada marilor scrieri «runice» şi aceasta de acum au un substrat ontologic comun. Care este, de fapt, al culturii noatre, integrată culturii europene, în general. Răsfoind imaginile lui Silviu Oravitzan-Creţu făceam, involuntar, asociaţii cu imaginile mandalice, cu rafinamentul grafic al manuscriselor irlandeze, cu cel cromatic al vechilor noastre broderii, cu manuscrisele noastre din secol XV. E în toate acestea o bucurie a facerii şi o smerenie; e şi un bun prilej pentru noi de a exulta în asociaţii de idei.

 

Ileana Pintilie

Nr.31 P9030844

Pentru că Silviu este totuşi pictor, mi-ar plăcea să vă plasez puţin în spaţiul artei româneşti şi vreau să vă reamintesc că anii’80, în care arta românească trecea printr-o zonă aparent de umbră, era perioada cea mai intens ideologizată şi dirijată din punctul de vedere al oficialilor, fapt care a dus la o organizare a unui curent subteran. Acest curent a fost, în special, arta de tip religios: un neoortodoxism, un neobizantinism, care au apărut în forme foarte diferite la o serie de artişti din România. Silviu Oravitzan este printre ei, dar e bine să-i amintim pe Sorin Dumitrescu, Horia Brenea sau alţii care activau în această zonă, făcând o opoziţie (grupul “Prolog”, Constantin Flondor, Paul Gherasim). Ceea ce l-a deosebit pe dl Oravitzan de toţi aceştia a fost această consecvenţă în aprofundarea căii pe care a început-o şi, aici, reţin ideea dlui Ciocârlie, aceea cu op art-ul. În realitate, nu este chiar aşa de absurdă, precum pare, pentru că, după cum ştiţi, abstracţionismul a început cu un fel de mistică a non-figuraţiei. De fapt, de la început, a fost o afirmare a unei idei mistice neafişate. Era o mistică a artei în sine. Era o fervoare religioasă în actul de a picta. Mă gîndeam şi la Roman Cotoşman care a ajuns la o teoretizare a hazardului, a golului, a vidului, La Silviu Oravitzan exista un plin care este ideea de divinitate, fără putinţa de a o nega. Este interesant că ea nu îmbracă o formă foarte cunoscută de reprezentare, ci se găseşte tocmai în această difuză lumină. Obiectul expus în galerie mi se pare semnificativ, de un mare rafinament. Este expus doar acel obiect care întruchipează întreg efortul pictorului, întreaga căutare în a sugera ceva ce este greu de sugerat: ideea de divinitate printr-o lumină. Nu este lumina culorii, este o lumină difuză pe care el o captează în tehnici foarte diferite şi foarte subtile. Silviu Oravitzan este singurul artist pe care îl cunosc şi care a încercat să reînvie ideile lui Grigore Panama, cu acea lumină increată, cu transfigurarea, cu lumina thaborică.

 

Andrei Pleșu

Nr.19 P9030832

S-ar spune că lucrările lui Silviu Oravitzan-Creţu adunate la un loc configurează o cercetare spectaculoasă asupra ANATOMIEI BUCURIEI. Evident nu e vorba, de bucuria primară a exacerbării senzorialului, nu e vorba de bucuria rotundă, clară, a unei armonice participări la bogăţia lumii. Cu alte cuvinte, nu către haosul picturii ne conduce pictorul Oravitzan-Creţu, ci către COSMOSUL ei. Nu către violente dezlănţuiri de instincte, ci către sănătatea funciară a spiritului ândrăgostit de lucruri. Ne-am obişnuit, din păcate, să ne imaginăm tot ce ţine de universul gândirii ca fiind atins de o anumită paloare: arta şi cultura ar fi din unghiul acesta nişte plante crescute în umbra deasă a muzeelor şi a bibliotecilor. Oravitzan-Creţu însă restituie dimensiunea lui expansivă, strălucirea lui genuină, pathosului. El învăşmântează totul în culorile entuziasmului. Iată dece dincolo de copioasele satisfacţii optice pe care i le furnizează, pictura lui este o lecţie de viaţă şi un model de angajare spirituală.

Silviu Oravitzan-Creţu e un solar, un meridional şi ca toţi meridionalii, el întrupează dubla putere a luminii ânălţate la zenit: senzorialitate şi cartezianism: fast culoristic şi ordine. Este pasionat să descoperi în acest mare senzitiv, un geometru, un mare orchestrator, un constructor  de sisteme. Fiecare tablou e efectul unei complete regii polifonice şi se înregistrează în acelaşi timp într-o serie de alte tablouri, împreună cu care formează un concert, un ciclu.

*

Citește mai departe:Andrei Pleșu

Cicerone Poghirc

„Îmi place pictura lui Oravitzan pentru unitatea ei de concepție, cu o bază evident creștină, de credință profundă, dar și cu foarte multe simboluri metafizice, care nu intră în conflict cu tema creștinească, ci, dimpotrivă, o îmbogățesc în modul în care creștinismul cosmic îmbogățește printr-o trăire proprie participarea noastră la credința creștină. Am fost șocat, în primul rând, de faptul următor: imensitatea de variații pe o temă care se reduce, în fond, la două simboluri esențiale: crucea și lumina. Sunt atâtea variante, atâtea adânciri ale temei, încât mi-am amintit o singură comparație posibilă: imensitatea de imagini, de metafore care îi sunt adresate Fecioarei Maria în acatist. Este cea mai mare colecție de metafore din câte există în literatura universală. Toți ne aducem aminte de cele care se sfârșesc cu «Bucură-te, Maria, pururi Fecioară!»”

Vasile Popovici

Nr.35 P9030848Trebuie să vezi o sală întreagă de tablouri și sculpturi de Silviu Oravitzan ca să înțelegi că arta sa a părăsit cu totul zona tulbure a căutărilor moderne. Ce vezi îți dă sentimentul puternic că artistul a ajuns pe un drum sigur, larg, care era la îndemâna tuturor, dar pe care dintr-un motiv de neînțeles nimeni altcineva nu l-a văzut. Această constatare ar fi sunat ca o condamnare fără apel în urmă cu 20 – 30 de ani, când comandamentele moderniste impuneau o neîntreruptă depășire spre un orizont mereu îndepărtat: certitudinea era considerată o eroare fatală. Puțin mai stau astăzi paralizați în fața terorismului modernist. Și cel mai departe dintre toți este chiar Silviu Oravitzan.

Radu Preda

PC040033Arta lui Oravitzan ilustrează, cât mai simplu spus, căutarea liniei de orizont la altitudinea căreia simbolul de ieri şi artistul de azi se pot privi ochi în ochi. Discursul său artistic conferă lumii simbolice acel caracter imediat, palpabil, accesibil, misterios şi fascinant în egală măsură. Desenele şi pânzele sale geometrice, infi nita diversitate rezultând din combinaţia aceloraşi linii, dar mereu altele, profunzimea pe care o sugerează cercurile pivotând în cadrele pătratului şi transformând astfel o structură colţuroasă şi simbol al limitei bine precizate într-o vibraţie pe verticală, întrun sfredel care sparge opacitatea timpului istoric – toate aceste experienţe vizuale mijlocite de Oravitzan vin, de fapt, din memoria ancestrală a semnelor, a acelor frumuseţi fundamentale uitate între timp. Este motivul pentru care artistul român insistă aproape pedagogic pe câteva simboluri majore: centrul, cercul, crucea şi pătratul.

Citește mai departe:Radu Preda

Constantin Prut

Nr.32 P9030845

Lucrările de debut ale lui Silviu Oravitzan (ciclurile “În sat la mine”, “Mioritica”) sunt făcute cu dorinţa de a recupera şi consacra, cu mijloace plastice, spaţiul copilăriei sale. În această primă etapă a identificării unui spaţiu originar - un punct central care adună elemente de peisaj cu valori simbolice -, domină tendinţele descriptive, necesare efortul său de situare în ordinea cosmică.

Treptat, artistul îşi decantează modalităţile de “lectură” a realităţii, descoperind, deopotrivă în patrimoniul cultural şi în zonele activităţii cotidiene, un repertoriu de semne şi simboluri care fac sensibilă o experienţă fundamentală - cea a sacrului. El îndepărtează zgura rutinieră, ce ajunge să ascundă adevărata ânfăţişare a lucrurilor, pentru a aduce la lumina zilei depozite de experienţă spirituală “uitate” sau abandonate sub presiunea unor urgenţe cotidiene. În câteva lucrări din ciclul “Centru (Scrieri)”, vechi rune, tăbliţe arhaice, poartă spre actualitate “voci” din adîncimi temporale insondabile.

Hotărâtoare în evoluţia sa este cercetarea şi incorporarea în discursul plastic a morfologiilor radiare, în care elementele solare se dezvăluie în solidaritatea lor fundamentală cu divinitatea. Mai multe cicluri pleacă de la realitatea simbolică a centrului, căreia îi anexează valori simbolice adiacente, cu varii trimiteri culturale: “Centru (Crucea)”; “Centru (Oul dogmatic)”; “Centru (Interferenţe ale luminii)”. Centrul, cu jocul energiilor sale centrifugale şi centripetale, reprezintă manifestarea principiului divin. El este solidar cu stâlpul, cu axis mundi, cu sensul comunicării dintre spaţiul celest şi spaţiul terestru. Prezenţa centrului, cu morfologiile sale radiare, capătă semnificaţii deosebite, amplu şi riguros marcate de artist, în ciclurile “Ipostazele semnului”; “Crucea şi pătratul”, şi bineînţeles în acele lucrări din ciclul “Centru” ce sunt subintitulate “Crucea”. O mare diversitate de forme, evocând diferite valori culturale, fie din zona creştinismului, fie din ale ariei cu tradiţii spirituale specifice, fac din cruce sediul unor forţe ce se referă la dialogul dintre ordine şi haos, dintre lumină şi ântuneric, cu revelarea prezenţei izbăvitoare a divinităţii. Cel mai des, crucea din tablourile, din desenele sau reliefurile lui Silviu Oravitzan este crucea cristică, locul supremei jertfe pentru mântuirea omului, pentru scoaterea lui din uzura terestră şi reintegrarea sa în ambianţa paradisiacă.

Citește mai departe:Constantin Prut

Marko Ivan Rupnik

„Acest iconostas al lui Oravitzan este cea mai modernă, în sensul autentic al termenului, și cea mai surprinzătoare tentativă de a arăta cum vede Dumnezeu. Pentru Oravitzan, această vedere nu se articulează în detalii, iar aici nu putem să nu-i dăm dreptate. Într-o epocă de o atât de mare ignoranță religioasă și de o asemenea rătăcire culturală, detaliile tulbură, dezorientează și devin înfruntarea ideologiilor și a fantasmelor. Astăzi este vorba de o viziune de sinteză chiar a punctului său zero. Este vorba pur și simplu de a arăta un mister cu atâta viață, încât omul de astăzi să se poată simți antrenat, atras, dar și redus la tăcere, întrucât se află în fața unui Mister care se prezintă și care se cere luat în considerare, băgat în seamă. Oravitzan arată că privirea lui Dumnezeu este Lumina și că nu trebuie niciodată să fugim din fața lui Dumnezeu, ci trebuie să ne oprim și să ne lăsăm priviți de El”.

Tomas Spidlik

PC040082Oravitzan pune în centrul iconostasului un fel de triunghi: crucea, Învierea şi euharistia. Iconografia răsăriteană face parte din Liturghie şi aceasta este esenţialmente tradiţională. Dat fiind că imaginea sfântă e aici echivalentă cu cuvintele Scripturii şi constituie predica vie a dogmelor Bisericii. Dar adevărata tradiţie nu poate fi identificată cu imobilitatea. Un autor autentic ortodox cum e sfântul Teofan Zăvorâtul, recent canonizat de Patriarhia Moscovei, denunţă erezia vechilor “credincioşi” tocmai pentru absenţa sensului vieţii care creşte. Evident, creşterea trebuie să fie în deplină concordanţă cu trecutul şi inspirată de rugăciune care e “respiraţia Duhului Sfânt”. Pentru artişti, acestă respirare e şi inspirare, de aceea nu li se poate interzice ca, din când în când, să adauge câte un element nou în corespondenţă cu situaţia vremurilor lor. Gânditorii teologici ai timpului nostru încearcă să depăşească modul analitic, care consideră un aspect al credinţei separat de altul şi preferă să încerce să-l vadă pe unul în altul într-o sinteză care poate fi numită estetică. Cred că autorul iconostasului nostru, maestrul Oravitzan, a avut tocmai această inspiraţie şi, prin urmarte, merită întrega noastră apreciere.

Sanda Stolojan

L-am întâlnit pe artistul Oravitzan, care creează tot felul de opere  obiecte, sculpturi, picturi, toate deodată , extrem de frumoase din pricina harului pe li-l insuflă. Din fiecare operă face un simbol puternic şi transparent  un obiect simbol de o adâncă expresivitate. Mi-a vorbit de cele trei axe după care se orientează: lumina, crucea, centrul. Recunosc spiritul acestui gen de artist român: creativ, creştin sau, mai bine zis, credincios, pentru care materia este străbătută, transfigurată de duhul care este lumină. Un mare artist, ce foloseşte mult lemnul, pânza şi foiţa de aur pe care o aplică pe deasupra. Foarte expresiv, rămânând în acelaşi timp decorativ. Are în el forţa unui Brâncuşi. Plecând din rădăcini comune, au crescut două ramuri diferite. Seva lor: geniul creator îndreptat spre înălţimile în care pluteşte Măiastra.

Pavel Șușară

Nr.28 P9030841În perioada de tristă şi nu prea îndepărtată amintire, când gâgâitul Cântării României, sacadat ca la unei locomotive cu abur, se întindea necruţător peste arta românească - de la cea culinară şi până la arta propriu-zisă -, oraşul Lugoj, ieşit parcă de sub fatalitatea vremurilor, devenise un loc de întâlnire şi de refugiu pentru o bună parte din elita noastră artistică. Intelectuali şi artişti de marcă, printre care Horia Bernea, Ştefan Bertalan, Ştefan Câlţia, Sorin Dumitrescu, C-tin Flondor, Sorin Ilfoveanu, Şerban Foarţă, Andrei Pleşu, Cornel Ungureanu şi alţii, sfindând normele şi restricţiile impuse de o propagandă tot mai ofensivă, se întâlneau aici şi construiau ânlăuntrul celei mai aberante istorii, un spaţiu al normalităţii. Organizatorul şi gazda acestor întâlniri subversive - pentru că orice fapt normal este subversiv în vremuri alienate - era pictorul Silviu Oravitzan. Cu o perfectă intuiţie a locurilor şi a oamenilor, cu o putere de convingere care-l punea la adăpost de suspiciunile majore, el a ştiut să atenueze adversităţile şi să imprime unor singulare evenimente culturale ţinuta de camuflaj a firescului. Că aceste lucruri se întâmplau tocmai la Lugoj putea să pară atunci o simplă problemă de hazard geografic. Însă acum, privite retrospectiv, faptele se înscriau mai degrabă în ordinea necesităţii; Banatul îşi lua în doze homeopatice, indispensabila sa raţie de libertate.

Citește mai departe:Pavel Șușară

Sorin Titel

Nr.20 P9030833Silviu Oravitzan-Creţu iarba umbrită de ceruri noroase şi primăvăratice culoarea ierbii absorbţie de lumină abia stinsă şi ziduri vechi de biserică pe care sori târzii abia mai pâlpâie în după amiazi văratice şi avea o ladă de zestre a bunicii lângă soba veche de tuci de care îmi amintesc şi vechi şi iubite covoare ântinse deasupra copilăriei, culori veşnice nepăsătoare în faţa trecerii noastre.

 

Marcel Tolcea

În câmpul simbolizării orizontale, figurative, arta lui Silviu Oravitzan vorbește în sintaxa unei geometrii spiritualizate în care liniile povestesc, în „limba” lor esențializată, odiseea hipostazierii în lume a Celor de Sus. Exil, kenoză, împrăștiere, cădere ori chiar labirint, pe de o parte. Dar și epifanie, suiș, credință, rugăciune, centralitate, pe de altă parte. În câmpul simbolizării verticale, nonfigurative, esența mesajului și a materiei transfigurate este Lumina.

*

De mai bine de douăzeci de ani, pictura, arta lui Silviu Oravitzan se raportează la o unică realitate, profund simbolică şi încărcată de sensuri: crucea. Un gest plastic şi o gestualitate transculturală mereu reluate ce denotă două vocaţii prea rare: cea a  originarului şi cea a ascezei. Prima ţine de miza metafizică a artei sale, cea de-a doua – de devenirea sa interioară. O artă „monotonă” deci – aşa cum, de pildă, poate fi „monotonă” o liturghie – ce reia, aproape obsesiv, semnificaţii, raporturi, complementarităţi ale acestui simbol cu adevărat universal, aşa cum vom arăta mai jos. O artă fatalmente ideologică, fiindcă un asemenea demers este şi unul doctrinar, hermeneutic într-o cheie la care privirea neprevenită nu are decât un acces strict estetic. Un acces estetic care, tocmai datorită pregnanţei, forţei plastice este mai mult decât suficient.

Cornel Ungureanu

Nr.09 P9030822

MIRACOLE PENTRU PEISAJELE NECESARE. Cu ani în urmă, atunci când Silviu Creţu Oravitzan era un pictor foarte tânăr, atât de tânăr, încât nici nu auzisem de numele lui de artist, am intrat într-o expoziţie în care PEISAJELE lui mi s-au părut familiare; în copilărie călcasem pe asemenea străzi, umblasem prin asemenea locuri, trecusem prin aceste păduri. Nu erau ele: era sentimentul lor. Culoarea învia stări de demult, mă întorcea într-o lume pe care credeam, o părăsisem pentru totdeauna. Nu o părăsisem niciodată. Trebuia doar redescoperită, iar pictorul slujea o miraculoasă întoarcere.

De ce n-am scris eu, întâi despre Ciclova Montană ? Am stat seri întregi cu învăţătorul Gheorghe Creţu, tatăl pictorului, discutând despre sat. Învăţătorul Creţu aparţinea rarisimilor oameni, animatorilor de cultură aşa cum numai în banatul de altădată puteau exista. Pe cine nu cunoştea ? Pe Virgil Birou îl însoţise prin aceste locuri în timpurile în care scriitorul îşi alcătuia cărţile. Cu Nicolae Iorga trecuse pe-aici, el îl adusese la Ciclova, îl însoţise pe drumurile ţinutului, se pozaseră împreună. Era o călăuză rară ATUNCI tânărul, când l-am cunoscut eu, atât de bogat în vitalitate, învăţător. În biblioteca sa se adunaseră manuscrise preţioase, culegeri de folclor local, scrisori de la scriitori care, cu decenii în urmă, animaseră cultura locului. Era masiv, era seniorial. Lasă impresia de mare siguranţă, de hotărâre, era un BĂNĂŢEAN VECHI, mândru şi demn Satul era capitala ţinutului său, Centrul lumii.

Citește mai departe:Cornel Ungureanu

Gheorghe Zamfir

Nr.14 P9030828

În inimă e o lumină, lumina inimii este o cruce. Din inimă, lumină şi cruce izvorăşte infinita iubire prin care s-a răstignit Isus ca să ne salveze. Toată opera lui Oravitzan cuprinde aceste trei simboluri. Întregul univers, redus la lumină, cruce şi iubire. Pentru Silviu Oravitzan, mare român printre oamenii lumii, am o infinită admiraţie. Opera lui e o încântare.

Noutăți

  • 1
  • 2
Prev Next

Expoziție Oravitzan la Cluj

Hits:7861

Expoziție Oravitzan la Cluj

„Iscălitură pe lumină”, pictură, sculptură, sub acest titlu se desfășoară expoziția Oravitzan de la Cluj, la Galeria Horeb, între 27 martie și 4 mai 2014. Vernisaj: 27 martie 2014, ora 18. Curator: Florin Gherasim Invitat: Radu Preda Galeria Horeb, Cluj-Napoca, str. Târnavelor, nr. 4 (Biserica Sf. Ilie, demisol)  

Read more

Expoziție Oravitzan la București

Hits:11653

Expoziție Oravitzan la București

Muzeul Național al Țăranului Român, Centrul Cultural Palatele Brâncovenești și Muzeul de Artă din Timișoara, au onoarea să vă invite la vernisajele expoziției Oravitzan în zilele de joi, 16 mai 2013, ora 18.00, la Muzeul Țăranului Român și duminică, 19 mai 2013, ora 18.00, la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești. Expoziția va fi deschisă la Muzeul Național al Țăranului Român din 17 mai până în 23 iunie 2013...

Read more