Andrei Pleșu

Nr.19 P9030832

S-ar spune că lucrările lui Silviu Oravitzan-Creţu adunate la un loc configurează o cercetare spectaculoasă asupra ANATOMIEI BUCURIEI. Evident nu e vorba, de bucuria primară a exacerbării senzorialului, nu e vorba de bucuria rotundă, clară, a unei armonice participări la bogăţia lumii. Cu alte cuvinte, nu către haosul picturii ne conduce pictorul Oravitzan-Creţu, ci către COSMOSUL ei. Nu către violente dezlănţuiri de instincte, ci către sănătatea funciară a spiritului ândrăgostit de lucruri. Ne-am obişnuit, din păcate, să ne imaginăm tot ce ţine de universul gândirii ca fiind atins de o anumită paloare: arta şi cultura ar fi din unghiul acesta nişte plante crescute în umbra deasă a muzeelor şi a bibliotecilor. Oravitzan-Creţu însă restituie dimensiunea lui expansivă, strălucirea lui genuină, pathosului. El învăşmântează totul în culorile entuziasmului. Iată dece dincolo de copioasele satisfacţii optice pe care i le furnizează, pictura lui este o lecţie de viaţă şi un model de angajare spirituală.

Silviu Oravitzan-Creţu e un solar, un meridional şi ca toţi meridionalii, el întrupează dubla putere a luminii ânălţate la zenit: senzorialitate şi cartezianism: fast culoristic şi ordine. Este pasionat să descoperi în acest mare senzitiv, un geometru, un mare orchestrator, un constructor  de sisteme. Fiecare tablou e efectul unei complete regii polifonice şi se înregistrează în acelaşi timp într-o serie de alte tablouri, împreună cu care formează un concert, un ciclu.

*

 

Orice problemă a spiritului e reductibilă, în cele din urmă, la efortul de a intra în spaţiul de emulaţie la care tradiţiile de pretutindeni se referă prin simbolismul “axei lumii” sau prin acela al “centrului”. A trăi în adecvare cu rostul propriu e a trăi cu faţa spre centru, a gravita în jurul unui adevăr bine ales. Structura “centrului” e paradoxală, iar drumul către el - o aventură strict individuală, nerepetabilă e, însă, întotdeauna, cel mai frumos spectacol pe care un om îl poate oferi altui om. Pictura din ultimii ani a lui Silviu Oravitzan-Creţu oferă privitorului un asemenea admirabil spectacol. E pictura cuiva care s-a eliberat, treptat, de gratuitatea meşteşugului, a efectului stilistic nud, pentru a-şi aservi talentul unei căutări mai nobil şi mai riscante. Fiecare din imaginile acestei expoziţii e un risc asumat: în perimetrul lor, “centrul” vizat e, în acelaşi timp, concentrare şi dispersie, focalizare şi iradiere, severitate şi toleranţă, senzualitate coloristică şi asceză grafică, revelaţie şi ascundere, monumentalitate şi filigran. Uneori, “centrul” e un simplu presentimenr al centrului, alteori o tatonare febrilă, un semn indescifrabil, un ritm ceremonios, o piruetă ornamentală, un joc, un spaţiu vid, un ocoliş, o inscripţie, o incintă părăsită, o enigmă sau o platitudine... Ne întâlnim, mereu, cu o rigoare incoruptibilă dar blândă, o rigoare care ordonează lumea fără a o sărăci.

Evoluţia stilitică a lui Oravitzan e, în ea însăşi, rezultatul unei încercări de a aproxima nu asprimea rigorii, ci bogăţia ei. Începuturile sale, îl desemnau drept un pictor de o vervă meridională, pasionat de lumini explozive şi culori sonore, degustător - plin de temperament - al pestriţei epiderme a lucrurilor. Dealtfel, acestea sunt calităţi care nu s-au irosit cu trecerea timpului, ci au căpătat doar măsura odihnitoare a maturităţii. Transfigurată, controlată, dirijată - în anii din urmă - către o investigaţie care merge de la coaja, plină de pitoresc, a lumii, înspre miezul ei numenal, vitalitatea constitutivă a lui Oravitzan şi-a păstrat forţa, dar s-a recules, părăsind realul - aristotelic - al empiriei dezlănţuite, pentru a se cufunda în realul - mai curând platonician - al unei arhetipale tăceri.

E greu de prevăzut ce destin vor avea, de aci înainte, imaginile lui Silviu Oravitzan. Ele consemnează, acum, o etapă atât de echilibrată, încât drumul lor s-ar putea opri aici, rămânând, ca atare, omagiabil. Câteva din lucrările acestei expoziţii lasă să se întrevadă însă, marja de inepuizabil a unei creativităţi care va şti, neândoielnic, să se depăşească pe sine cu îndrăzneala la care intuiţia fulgurantă a “centrului” obligă.