silviu-oravitzan-logo

Livius Ciocârlie

Nr.22 P9030835

Aş încerca, acceptând o propunere a lui Marcel Tolcea, să improvizez puţin despre relaţia dintre arta lui Silviu Oravitzan şi spiritul vremii. Mai întâi, însă vreau să spun o vorbă despre virtutea înalt pedagogică a sălii în care ne găsim. Silviu Oravitzan are drept “materie primă” lumina, iar lumina nu acceptă din partea privitorului analiză, deci nici discurs. În faţa lucrărilor lui ai tendinţa să contempli şi să nu spui nimic. Lucrarea din prima sală, care face obiectul principal al expoziţiei, este de acest tip. Ea dă, ca şi alte lucrări ale lui Silviu Oravitzan, senzaţia că artistul trimite la un originar religios foarte pur şi, ca atare, inanalizabil. În schimb, a doua sală îşi arată cât de analitic este drumul artistului, prin ce pădure de semne şi simboluri, provenind din câte zone culturale, străbate el şi cum le întreţese pentru ca să ajungă, în cele din urmă, la lumină - elementul spiritual prim.

Revin la sugestia lui Marcel Tolcea. Dacă priveşti lucrarea principală cu un ochi modern, adică, după părerea mea, cu un ochi vechi de douăzeci sau treizeci de ani, poţi să te declari satisfăcut. Poţi s-o asociezi, de pildă, cu Op Art-ul. La fel ca în Op-Art, relaţia privitorului cu lucrarea este activă la modul propriu, în sensul că privitorul modifică imaginea prin deplasarea lui. Numai că ar trebui să fii foarte schematic şi inadecvat ca să te opreşti la privire în acest caz. Astfel, âţi dai seama uşor că această lucrare e scaldă în sens şi încă în unul fundamental. Epoca modernă a fost aceea a morţii lui Dumnezeu. În ea, sensul s-a confundat cu dialectica formelor şi s-a redus la atât. La Silviu Oravitzan, sensul e unul originar, de dincolo de formă, şi este chiar divinitatea. Deci, Silviu Oravitzan nu este un artist modern.

 

Mai interesantă este relaţia artei lui cu spiritul epocii actuale - postmodernă. Dacă arta modernă a fost una agresivă, a permanentei contestări şi autocontestări, cea postmodernă acceptă sensul. La prima vedere, există o potrivire cu arta lui Silviu Oravitzan. Şi totuşi, mi se pare că lucrările nu stau aşa. Spiritul epocii actuale este unul al desfacerii, al dezagregării, al diluării sensului tocmai prin marea toleranţă cu care orice sens este acceptat. Silviu Oravitzan spunea că pentru el problema centrului este fundamentală. În epoca actuală, centrul este inconsistent. E un centru ce se absoarbe şi se prăbuşeşte în sine ca într-un gol. Prin urmare, cred că nici cu spiritul epocii de acum nu are afinităţi Silviu Oravitzan. ne putem întreba dacă el nu participă la pregătirea unei alte vremi, când totalitatea se va reface şi va fi din nou spiritualizată. Desigur, este naiv să faci afirmaţii despre viitor. E numai o presupunere pe care o schiţez.

*

Nr.23 P9030836De la Renaştere încoace s-a produs în arta apuseană un proces de progresivă retragere a sacrului din artă. la un moment dat s-a ajund, în cazul unui Mallarmé, în poezie, a unui Malevici, în pictură, la un început de translaţie dinspre sacrul în artă spre sacralitatea artei, ceea ce nu este acelaşi lucru. La cei doi artişti amintiţi, sacrul e încă prezent într-un fel paradoxal, ca absenţă. Absenţa sacrului îi dă artistului un fior care e încă de tipul sacralităţii. Apoi, însă, artistul modern ajunge la o devoţiune pentru faptul artistic în sine, adică - odată cu excluderea sacrului (“moartea” lui Dumnezeu) - la sacralizarea artei. Nu este sigur că această situaţie nu e mai aproape de contrariul ei, care e arta sacră, decât simpla menţinere a temei religioase. Temele religioase s-au menţinut mult timp în arta apuseană şi se regăsesc, sporadic, la un Rouault, chiar şi în secolul 20. Însă arta sacră presupune mai mult, şi anume o gramatică internă a sacralităţii. Pe aceasta o descoperim la Silviu Oravitzan. Şi cum, pe de altă parte, o gramatică internă există şi în operele moderne, chiar dacă nu este vorba de gramatica sacrului, trecerea de la modernitate la o artă ca aceea a lui Silviu Oravitzan nu presupune atât o ruptură cât o transfigurare. Silviu Oravitzan iluminează cu sacralitate gramatica de tip modern, dar îi şi adaugă una mult mai veche - cea pe care ne-a prezentat-o aici.

*

Nr.24 P9030837Expoziţia lui Silviu Oravitzan-Creţu mi-a propus o mare satisfacţie estetică şi spirituală, aş spune că una aproape foarte mare - iar faptul că există acest infim decalaj îşi află cauza, paradoxal, în chiar fenomenul ce modelează şi satisfacţia.

Un cuvânt definitoriu pentru aceste lucrări este puritatea - o puritate ce poate fi decelată, mai întâi, în unicul lor principiu formal, şi anume luminozitatea. De obicei, artiştii fac derogări când îşi aleg un unic mod de expresie. Silviu Oravitzan-Creţu a avut curajul de a merge până la capăt cu un principiu exclusiv, iar marea lui reuşită este aceea de a fi evitat monotonia. Când treci de la o lucrare la alta - în pofida faptului că principiul îşi este dinainte cunoscut - ai starea de aşteptare, apoi de bucurie a descoperirii.

În al doilea rând, este de menţionat puritatea gestului artistic care a vrut să realizeze o ireproşabilă acurateţe a imaginii, până la perfecţiune, spre a da satisfacţie nu numai privirii, deci nu numai simţurilor, ci şi intelectului. De aici, o permanentă senzaţie de confort spiritual produsă de lucrările lui Silviu Oravitzan. Aş spune că tocmai acest confort este şi cauza micii mele ezitări, căci una din componentele oricărei opere moderne este (şi) disconfortul. Când divinul se manifestă, absenţa unei forţe malefice complementare micşorează puterea divinului. Acesta este, în fond, un adevăr dialectic.

Pornind de la observaţia referitoare la senzaţia de confort pe care o resimţi, aş pune în legătură această expoziţie cu tendinţa mai generală a gândirii contemporane (nu numai în domeniul arte) de a recupera valorile pozitive. Ceea ce nu este deloc uşor de realizat. În literatură, e totdeauna mai uşor să creezi un personaj malefic decât unul în mod esenţial bun. Este foarte greu să faci să triumfe valorile pozitive într-un secol în care asprimea istoriei ne-a dat obiceiul unui anumit scepticism. Mi se pare, totuşi, că de câţiva ani încoace se fac eforturi pentru recuperarea valorilor pozitive. Să fie acesta un semn de stabilitate, sau unul de devitalizare. Nu ştiu. Oricum, este o viziune generoasă, iar Silviu Oravitzan aderă la ea printr-o structură de aşteptare. E aşteptarea sensului spiritual.

 

Noutăți

  • 1
  • 2
Prev Next

Expoziție Oravitzan la Cluj

Hits:7854

Expoziție Oravitzan la Cluj

„Iscălitură pe lumină”, pictură, sculptură, sub acest titlu se desfășoară expoziția Oravitzan de la Cluj, la Galeria Horeb, între 27 martie și 4 mai 2014. Vernisaj: 27 martie 2014, ora 18. Curator: Florin Gherasim Invitat: Radu Preda Galeria Horeb, Cluj-Napoca, str. Târnavelor, nr. 4 (Biserica Sf. Ilie, demisol)  

Read more

Expoziție Oravitzan la București

Hits:11646

Expoziție Oravitzan la București

Muzeul Național al Țăranului Român, Centrul Cultural Palatele Brâncovenești și Muzeul de Artă din Timișoara, au onoarea să vă invite la vernisajele expoziției Oravitzan în zilele de joi, 16 mai 2013, ora 18.00, la Muzeul Țăranului Român și duminică, 19 mai 2013, ora 18.00, la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești. Expoziția va fi deschisă la Muzeul Național al Țăranului Român din 17 mai până în 23 iunie 2013...

Read more