Nicolae Boboc

Parcurgerea acestor imagini e stimulatoare, în mod semnificativ, şi pentru analogii în alte discipline artistice. Dacă putem vorbi, în cazul lucrărilor lui Silviu Oravitzan-Creţu, de o scriere ideogramatică al cărei sens e pierdut (obscur), fenomenul apare şi în spectacolul muzical, în etnografie: să ne gândim la costumele cu somboluri cosmice pe care le poartă colidătorii noştri în anumite zone; să ne gândim la semnificaţia - odinoară precisă, acum difuză - a dansurilor populare. În mod direct, aceste imagini pot fi corelate cu sistemul compoziţiei bizantine. Suprapunerea monodiei (cântare pe o voce, nestructurată, cu o continuă şi complicată eflorescenţă) şi a isonului (sunet ţinut, o armătură fixă, ce se schimbă doar de câteva ori în cursul melodiei). «Limitările» şi inflorescenţele lucrărilor lui Silviu Oravitzan-Creţu pot fi asociate unei atari mentalităţi componistice. Care este dezvoltată şi de muzica actuală, repetitivă, minimală, făcând explorări cu note puţine (cazul lui Ştefan Niculescu, Octavian nemescu, al regretatului Mihai Moldovan). Vedem deci că artele îşi trimit mesaje de limpezime.