Simona Avram

Nr.29 P9030842

Plasticianul are astfel o viziune antropologică asupra CENTRULUI, asupra VETREI, care, se încarcă de sacralitate în preajma sărbătorilor şi a ceremonialurilor existenţiale şi esenţiale. Pornind de la o artă plastică ce rememora figurativ ambientul copilăriei (satul, linia orizontului, casele, personajele satului), Silviu Oravitzan depăşeşte acest nivel după 1977, fără însă a părăsi universul miraculos al copilăriei. Satul tradiţional, aşa cum l-a cunoscut în copilărie, este un sat care imprimă nu doar lumina şi culoarea, ci şi un ritm al trăirilor interioare - este satul axis mundi care dovedeşte că trăirea arhaică a dimensiunii atemporale este caracteristică satului bănăţean. Tradiţiile privite în lumina unor reconsiderări, reintegrează atât elementele vizuale (experienţele din copilărie în raport cu [esuturile, covoarele, broderiile, elemente de construcţie, toate dominate de geometrism), cât şi elementele percepţiei metafizice a orizontului, a luminii. Universul copilăriei, miracolul trăit atunci, trece printr-o redimensionare, dar se păstrează “lecţia de limbaj”, lecţia geometrică ce îl apropie pe Silviu Oravitzan de arta modernă cu filiaţie în sculptura lui Brîncuşi. Universul întreg perceput atunci ca univers tridimensional, revine acum în expresia artei bidimensionale, sau a basoreliefului.

Nr.18 P9030831

Dacă CENTRU şi CRUCEA îşi au originea în acel moment al deschiderii către lume a celui care a devenit plasticianul de astăzi, lumina, cu semnificaţie ei originară, este cea care a trecut prin mai multe ipostaze (de la lumina din “lumea fără cer”, a pânzelor de început, la lumina degajată de lumânările din pictura unei etape de creaţie, la pictura actuală în care lumina izbucneşte din CENTRU, în jurul CRUCII, şi iradiază asemeni AUREI în pictura bizantină. Simbolurile metafizice: cruce, cer, pătrat, centru, sunt regăsite în toate lucrările şi conturează un spaţiu sacru care este şi spaţiul creaţiei. Pictorul îşi propune să realizeze i inefabilă întâlnire între cultivarea tradiţiei (ca: “reconsiderarea a rosturilor existenţiale” şi nu ca mimare a formelor) şi găsirea unei expresii proprii esenţializate, expresie dominată de geometrism şi de funcţia sacră a luminii. Reunind mai multe limbaje plastice, autorul dă prin expoziţia CENTRE o imagine atât a nostalgiei regăsirii centrului (ca ac existenţial, semn al unei viziuni antropocentrice) cât şi a iradierii luminii, semn aproape metavizual Simbolul luminii, preluat din iconografia bizantină, nu este pentru Silviu Oravitzan-Creţu un semn mimetic şi propriu iconic, ci este o redimensionare a simbolului focului sacru şi a luminii primordiale (autorul însuşi vorbeşte cu somenitate despre adevăratul spaţiul sacru creat în jurul lumânărilor aprinse în ultul grâului, sau a spaţiului care sugerează catedrala).