Ars poetica

În fiecare zi, când mă închin,
Îl rog pe Dumnezeu să nu azvârle asupra mea
păcatul cel mai pustiitor,
păcatul cel mai greu de purtat,
păcatul de a avea păreri personale.

                      Sfântul Grigore de Nazianz

O bună întemeiere te ajută să înțelegi mai bine timpul și locul în care te afli. Arta inspirată demonstrează că există un cer mai înalt decât toate: credința. Ea face posibilă unificarea legii umane cu legea cosmică. Pune liniuţa de unire între unu şi multiplu. Lumea, o ipostază a noastră. Noi, nimic altceva decât o stare a lumii. Arta ar trebui să fie un mijloc, o cale, un releu capabil să conecteze şi să amplifice, o fereastră deschisă spre dincolo. Doar asumându-și un asemenea rol, arta poate avea vigoarea reperului spiritual prin care se înfiripă dialogul dintre om și cer. Ceea ce pentru unii, fără „ochi”, este vidul, ajunge pentru alții să fie aura. A cincea dimensiune. În acest stadiu, „vidul-aură” transcende universul pictural pe care, în acelaşi timp, îl fundamentează, purtându-l către unitatea originară.

A fi spontan în artă nu înseamnă a fi tu însuţi în expresia ta de primă instanţă. A fi spontan înseamnă a lăsa să se manifeste liber tocmai ceea ce în tine e universal, cosmic. Din această perspectivă, artistul nu caută să-şi reproducă umorile proprii, să se ia în serios. Efortul său fundamental rezidă în punerea sa la dispoziție, astfel încât prin el să se manifeste spontaneitatea ontologică, dacă pot spune astfel, iar nu cea strict psihologică. O asemenea stare de spirit presupune asumarea ascezei, adică a opusului oricărui narcisism, fie și justificat estetic. În consecință, maturitatea artistică se vede în capacitatea de a fi, asemeni sacerdotului, un medium, un instrument adecvat să transmită respiraţia universală. Nu este de mirare că lumea artei, mai ales de câteva secole încoace, este plină de „răspopiți”, de „sectanți”, de oameni obsedați de ei înșiși, adică de (mai) nimic.

Exercițiul de a vedea dincolo de orizontul propriei persoane presupune acceptarea unei densități aparte a luminii. La propriu, vezi altfel. Concret, aurul, materie, devine aură, duh. Dar ce este, în fapt, aura? Ei bine, ea reprezintă o respiraţie întrupată, hieroglifă a sufletului însuşi. Inclusiv în icoane, trebuie să privim aura, nimbul, ca pe un discurs despre respiraţie. Picturalul nu epuizează fenomenul, chipul sfântului nefiind „delimitat” de culoare și proporții, ci doar sugerat. Spaima de vid, de gol, nu poate fi combătură printr-un preaplin de forme – aceasta ar fi diferența majoră, de pildă, dintre romanic și baroc –, ci de sugestia bine plasată, la intersecția dintre material și spiritual. Nici nu are cum să fie altfel. Materia fiind oricum limitată, investirea ei cu puterea semnului nu poate trimite decât la o plinătate de care este capabilă doar realitatea spirituală. Aura este astfel câmpul interstițial, confirmarea materiei de a găzdui înțelesuri înalte și arvuna unei împliniri viitoare, nemateriale. Se produce o transcendere a luminii, capabilă să unifice multiplicitatea spectrală cu unicitatea definitorie a principiului, a stării primordiale.

Toate acestea se pot verifica inclusiv de o manieră antropologică. Dincolo de carne şi sânge, omul e alcătuit din suflet şi spirit, el aflându-se exact în locul unde imaginile şi formele îşi au izvorul. Iată de ce, ceea ce este valabil pentru un artist, este și pentru oricine dorește să vadă dincolo: să nu asculţi cu urechea, ascultă cu spiritul; nu privi cu ochiul, priveşte cu sufletul inimii; urechea poate doar să audă şi ochiul este mărginit doar la puterea lui de-a vedea. Văzul şi auzul  devin astfel acordate cu „inima gânditoare”. Ochiul se deschide înlăuntru nu pentru a vedea, ci pentru a străvedea lumea concretă, intuind semnificaţia ei tăinuită. Privirea impură, pentru că vede inclusiv semnele păcatului, imperfecțiunea, are acces la spirit, ceea ce părea că ne definește ca ființe limitate, „chioare”, dovedindu-se deschizător de orizont. Se produce o surprinzătoare limpezire. Iarăși, ne bucurăm de aura existenței, de alt mod de aşezare, de organizare plastică. Volumul, devenit suprafaţă, constrânge spaţiul să devină plan. Dispar distanţele între noi, pe orizontală, singura mişcare posibilă fiind pe verticală.

Surprinzător sau poate nu, văzul bun, adică aflat la intersecția dintre interior și exterior, profund și aparent, permite inclusiv distincţia morală fundamentală între bine și rău. Transformarea aurului în aură, a luminii în iluminare, a fenomenului în semn, adică a tăcerii în mesaj – toate acestea nu te pot lăsa insensibil, ci te schimbă. Nu este deloc întâmplător că arta matură incită la un anumit fel de percepție aflat la granița experienței religioase. Contemplaţiea, rugăciunea, meditaţia au în comun frecventarea spaţiului din afara obiectului. Stadiul ultim al artei, indiferent de materialele de care se folosește, ar fi tocmai acesta: lipsa urmelor. Tu, privitorul (sau ascultătorul), ești acum arta însăși: memoria ta, gusturile tale, reflexele, delimitările, preferințele tale. Din ceva expus, decupat, scos în evidență, arta ajunge experiență cotidiană de viață. Biografia ta devine un capitol de artă. Ești, așa zicând, ilustrativ. De ce? Pentru că nici tu nu îți mai aparții. Despătimirea sfinților, prin care vorbește însuși Hristos, este în cazul artistului transparența maximă. În și prin tine se vede ceea ce, cu adevărat, contează.

Să nu se sperie colegii mei mai tineri! Nu sunt un bătrân cu idei fixe! Tradiţia, la care trimite preocuparea pentru simbol, nu înseamnă tradiţionalism. Adică un ism printre altele. Înțeleasă corect, Tradiţia este capabilă să foreze originea non-umană a umanităţii, să acceseze memoria paradisiacă. La capătul celălalt, tradiţionalismul reprezintă o tendinţă insuficient articulată, o aspiraţie vagă, particulară, neînsoţită de cunoştinţe reale, eşuând inevitabil în concepţii fanteziste, edulcorate, cel mult decorative, lipsite de orice temei metafizic. La fel, în aceiași logică a distincțiilor de bază, originar nu este același lucru cu original. Adevărul nu trebuie sacrificat originalităţii. O idee adevărată nu poate fi „nouă”, cu atât mai puţin originală, pentru că adevărul nu este un produs al spiritului uman, ci el există independent de noi. Trebuie doar să-l cunoaştem. În afara acestei cunoaşteri nu rămâne decât eroarea, inclusiv cea îmbrăcată în forme aparent frumoase. Așa revenim, în cele din urmă, la deja amintitul fond simbolic.

Simbolul nu este un element arbitrar sau convenţional, ci exprimă intrinsec esenţa făpturii şi, totodată, legătura ei cu principiile creației. Întreaga manifestare umană este o ţesătură de planuri orizontale şi verticale care îşi corespund între ele, realitate reprezentată de simbolul totalizant al crucii. Realitatea simbolului face ca fiecare act al omului, fiecare gest, să aibă o semnificaţie. Activarea acesteia, scoaterea ei din uitare, se petrece în termeni cultici. Anticipând celebrarea memorială a lumii, arta permite accesul către sinteza dintre principii, simboluri şi ritualuri. Departe de a fi un scop în sine, arta își dovedește „utilitatea” în faptul că trimite insistent la ceea ce este dincolo de ea.

Silviu Oravitzan