Lucrările de debut ale lui Silviu Oravitzan (ciclurile “În sat la mine”, “Mioritica”) sunt făcute cu dorinţa de a recupera şi consacra, cu mijloace plastice, spaţiul copilăriei sale. În această primă etapă a identificării unui spaţiu originar – un punct central care adună elemente de peisaj cu valori simbolice -, domină tendinţele descriptive, necesare efortul său de situare în ordinea cosmică.
Treptat, artistul îşi decantează modalităţile de “lectură” a realităţii, descoperind, deopotrivă în patrimoniul cultural şi în zonele activităţii cotidiene, un repertoriu de semne şi simboluri care fac sensibilă o experienţă fundamentală – cea a sacrului. El îndepărtează zgura rutinieră, ce ajunge să ascundă adevărata ânfăţişare a lucrurilor, pentru a aduce la lumina zilei depozite de experienţă spirituală “uitate” sau abandonate sub presiunea unor urgenţe cotidiene. În câteva lucrări din ciclul “Centru (Scrieri)”, vechi rune, tăbliţe arhaice, poartă spre actualitate “voci” din adîncimi temporale insondabile.
Hotărâtoare în evoluţia sa este cercetarea şi incorporarea în discursul plastic a morfologiilor radiare, în care elementele solare se dezvăluie în solidaritatea lor fundamentală cu divinitatea. Mai multe cicluri pleacă de la realitatea simbolică a centrului, căreia îi anexează valori simbolice adiacente, cu varii trimiteri culturale: “Centru (Crucea)”; “Centru (Oul dogmatic)”; “Centru (Interferenţe ale luminii)”. Centrul, cu jocul energiilor sale centrifugale şi centripetale, reprezintă manifestarea principiului divin. El este solidar cu stâlpul, cu axis mundi, cu sensul comunicării dintre spaţiul celest şi spaţiul terestru. Prezenţa centrului, cu morfologiile sale radiare, capătă semnificaţii deosebite, amplu şi riguros marcate de artist, în ciclurile “Ipostazele semnului”; “Crucea şi pătratul”, şi bineînţeles în acele lucrări din ciclul “Centru” ce sunt subintitulate “Crucea”. O mare diversitate de forme, evocând diferite valori culturale, fie din zona creştinismului, fie din ale ariei cu tradiţii spirituale specifice, fac din cruce sediul unor forţe ce se referă la dialogul dintre ordine şi haos, dintre lumină şi ântuneric, cu revelarea prezenţei izbăvitoare a divinităţii. Cel mai des, crucea din tablourile, din desenele sau reliefurile lui Silviu Oravitzan este crucea cristică, locul supremei jertfe pentru mântuirea omului, pentru scoaterea lui din uzura terestră şi reintegrarea sa în ambianţa paradisiacă.
În deplină solidaritate cu semnificaţiile crucii, se află şi ciclurile “Codex Aureus” şi “Stucturi bizantine”, care operează o deschidere spre orizonturi culturale unde au triumfat o serie de arhitecturi sacre, spiritul de jertfă, aspiraţia spre comuniunea cu realităţile sacre.
Pentru realizarea acestor structuri conceptuale, artistul apelează la modalităţi plastice adecvate. El foloseşte un joc al detaliului cu ansamblul, reluarea în serie a unor probleme pentru fixarea lor, o cromatică ce subliniază aparteneţa simbolurilor la realitatea sacră. Aurul şi negrul punctează dialogul dintre haos şi ordine, dintre lumină şi ântuneric, iar roşul evocă sângele cristic. Revărsarea solară, divină, a aurului ia uneori (de exemplu în “Ploaia de aur” din ciclul “Lumina şi ploaia)” forma unei ploi ce leagă cerul cu pământul, arătând trecerea de la Ierusalimul ceresc la cel terestru. Remarcăm deplina unitate dintre idee şi imagine, dintre valorile conceptuale şi discursul plastic.
*
Cu o evoluţie ce traversează înregistrarea atentă a realităţii vizibile (mai ales în dimensiunea ei naturală) şi mai târziu jubilaţia gestului liber, independent de formă, dar dependent de materie, Silviu Oravitzan ajunge în ultimul deceniu la instaurarea în imagine plastică a unui principiu ordonator. Aşa cum etapele anterioare practicau libertatea mai curând ca un acr de empatie în nici un caz ca distrugere intenţionată a formei, nici principiul ordonator prezent în ultimele lucrări nu presupune o negare a materiei, a substanţei şi a multiplicităţii lumii manifeste.
Centrul – definit prin cerc, cruce, prin alte morfologii radiale – este locul de întâlnire dintre principiul unităţii şi cel al infinitei fărâmiţări în concret.
Uneori ne aflăm în faţa unor câmpuri în care un model se produce nelimitat, dar asupra căruia operează la un moment spaţial dat forma care îl închide şi imprimă tensiunea spre centru. Alteori centrul este cel ce iradiază ânspre periferiile imaginii tensiuni care angajează substanţa. Dincolo de acest joc de forţe centrifugale şi centripetale, în structura intimă a materiei picturale regăsim aceeaşi temă la nivelul fiecărui modul, supus aspiraţiei generale spre centru. Aici s-a produs mutaţia de la analiza entuziastă a lumii vizibile, şi de la exaltarea subiectului în faţa concretului, la o uniformitate ce le păstrează doar amintirea. Este amintirea unei splendori paradisiace care conferă materiei acelaşi prestigiu ca şi al formei. De fiecare dată la capăt de drum materia înglobează lumina, tinde spre auriu, se anunţă ca o ipostază fecundă a luminii. În momentul în care a devenit lumină, nu anulând sau exorcizând bogăţia fenomenală, ci transfigurând-o, materia însăşi coincide cu centrul.
Recunoaştem în această condiţie a imaginii o viziune sacră mai profund angajată decât în opţiunea pentru un repertoriu de semne care în mod evident aparţin limbajului sacru. ne aflăm în faţa unei arte metafizice care caută, ca multe demersuri contemporane îndreptate pe acest ax spiritual vertical, expresia convingătoare pentru sensibilitatea modernă a acestui tip de experienţă.
Silviu Oravitzan este una dintre personalităţile culturale a căror prezenţă a fost decisivă în ultimele decenii, nu numai propria operă, ci şi prin activitatea de organizator a vieţii artistice din Lugoj, devenit, cu ajutorul său unul dintre punctele importante în geografia culturală a ţării. El are meritul de a înscrie zona vestică a ţării în marile circuite culturale europene, mişcare în care se angajează el însuşi cu propria sa operă semnificativă, relevantă pentru starea de spirit a epocii.