Biserica (Schimbarea la Față, din Cluj, n.n.) a început deja să fie înfrumusețată, mai întâi cu acest iconostas, care este opera unui mare artist, pictorul Silviu Oravitzan din Lugoj, care este mult mai cunoscut în New York decât în România. Eu l-am cunoscut bine și acest iconostas își are obârșia într-o lucrare de aproape asemenea anvergură, pe care Silviu Oravitzan a făcut-o la Nicula, la intrarea în capela din reședința mea din această mănăstire. În opinia mea, Silviu Oravitzan aparține Orientului ortodox; el este un pictor, un artist, un adevărat poet al luminii necreate. Este lumina care, la origini, a emanat de la Dumnezeu, din însuși ființa Sa. Lumina s-a arătat privirii pe Muntele Thabor, în momentul Schimbării la Față a Mântuitorului, moment când fața Sa a strălucit asemenea soarelui iar hainele-I au devenit de un alb orbitor, asemănător luminii. Lumina necreată, din momentul Schimbării la Față, a fost mai târziu experimentată de Isihasm. Acesta este un curent mistic al călugărilor isihaști de pe muntele Athos (doctrinarul cel mai important fiind Grigore Palama) care s-au dedicat unei rugăciuni neîncetate pentru a ajunge la uniunea cu Dumnezeu. Isihasmul este o experiență mistică specifică lumii ortodoxe. După părerea mea, arta lui Silviu Oravitzan încearcă să surprindă și să conțină în sine această lumină necreată.
*
Iată că am reuşit să vin la această întâlnire deşi am un program de fier în fiecare săptămână, atelierul biblic de la Nicula răpindu-mi mare parte din timp. L-am mâhnit pe domnul Oravitzan pentru că nu i-am promis că am să vin; dar odată ajuns la Nicula, am desfăcut plicul cu invitaţia şi am dat peste o carte poştală ilustrată care reprezintă o figură. După aceea am deschis albumul pe care mi l-a dat – şi eu, care nu cred în coincidenţe, nu cred că întâmplarea a făcut să-l deschid la pagina 47, unde este prezentată aceeaşi imagine. Am avut un sentiment de uimire să mă redescopăr pe mine în trecut. Fulgerător, mi-a venit în minte o impresie puternică din vremea copilăriei mele. Casa părinţilor mei unde m-am născut eu este încă aşezată în vale, la poalele unui deal. Pe vârful dealului un nuc imens, care nu mai semăna a pom, ci a copac. Văzut de jos, era numai el singur, se proiecta pe cer. Vara, cam prin iunie, iulie, luna răsărea din spatele acestui nuc. Eu mă aşezam pe prispă şi stăteam până târziu în noapte fără să pot dormi. De aici vedeam cum luna răsare din spatele acestui nuc. Pe măsură ce luna se ridica şi ea enormă, nucul era năpădit de lumină din spate; atunci când luna se ridica şi era imensă în spatele nucului, acesta se dematerializa, se descărna, începea să nu mai fie materie şi nu mai ştiam dacă luna este lună; nucul nu mai era nuc, cerul nu mai era cer, ci era un portret al luminii. Acum m-am întâlnit cu imaginea din copilărie, întâlnindu-mă cu arta lui Silviu Oravitzan. Este un sentiment al bucuriei. În dimineaţa aceasta, la Mănăstirea Nicula, am parcurs tot albumul, am văzut toate imaginile şi am citit şi cele două texte competente ale lui Paul Barbăneagră şi Marcel Tolcea. Acestea sunt mai mult decât nişte comentarii, sunt nişte eseuri pe marginea inefabilului: să exprimi ceea ce este foarte greu să exprimi. Eu cred că în dimineaţa aceasta m-am întâlnit cu lumina. Dincolo de a vedea rombul şi romburile, de a vedea pătratul şi pătratele, sfera şi sferele, cercul şi cercurile, crucea şi crucile, octogonul şi octogoanele, dincolo de a vedea din ce este alcătuită această imagine, am văzut lumina. Imaginea de pe cartea poştală este proiectată pe un roşu sângeriu, iar restul este pe un fond de alb. Fondul nu strică câtuşi de puţin această potenţă a luminii.
S-a vorbit în acest album despre cruce ca simbol şi ca cerc al universului. Deşi din studiul domnului Barbăneagră reiese ortodoxia acestei opere, cred că această artă nu este una ortodoxă, dar ea este în contrast cu arta occidentală. Dar nici nu cred că există o Biblie ortodoxă, catolică sau protestantă: o Biblie corect tradusă nu poate fi decât ortodoxă. Ortodoxia ei nu este o etichetă, este ceva care derivă din subtextul ei. Aşa este şi ortodoxia operei lui Silviu Oravitzan. Este ortodoxă nu ca etichetare, ci ca lumea pe care o îngemănează. Domnul Barbăneagră spune la un moment dat că în artă este foarte greu să materializezi un simbol, dar cred că la fel de greu este să descarnezi materia. Acest scop îl are arta lui Oravitzan, descărnează materia aşa cum lumina din copilăria mea descărna nucul, totul nu era inundat de lumină, ci devenea lumină.
Eu cred că arta lui Oravitzan are o funcţie liturgică tocmai prin prezenţa luminii, la fel cum spune Arghezi „De sus de tot, o rază aurie ia parte’n bolţi la Sfânta Liturghie”. Dacă este vorba de lumina increată, trebuie neapărat să ne gândim la Schimbarea la Faţă, moment pe care nu l-au putut suporta decât trei Apostoli aleşi anume de El, şi în care este prezent un nor luminos. Prefigurarea luminii învierii pe care nici măcar cei trei Apostoli nu au putut să o vadă, pentru că învierea, ca fapt petrecut în intimitatea mormântului nu a avut martori, nimeni nu L-a văzut pe Iisus înviind, ci numai înviat. Eu nu îmi pot imagina momentul în care trupul s-a spiritualizat, s-a îndumnezeit, în care a avut loc o explozie de lumină pe care noi oamenii n-am văzut-o şi nici contemporanii Lui. Abia mai apoi oamenii L-au văzut, dar numai ca Om, nerecunoscându-L de multe ori. Promisiunea învierii o face un vers al slujbei Învierii: „Să ne curăţăm simţirile şi să-l vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii”. Ceea ce nu suntem în stare să vedem prin ochii trupului putem vedea prin credinţă, iar arta lui Oravitzan se adresează retinei interioare. Aş vrea să-i mulţumesc acestui artist al luminii din toată inima mea şi a celor care vor avea sensibilitatea pregătită să îi recepteze opera.
*
În opinia mea, Silviu Oravitzan aparţine Orientului ortodox; el este un pictor, un artist, un adevărat poet al luminii necreate. Aceasta este lumina care, la origini, a emanat de la Dumnezeu, din însăşi fiinţa Sa. Lumina s-a arătat privirii pe Muntele Thabor, în momentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului, moment când faţa Sa a strălucit asemeni soarelui iar hainele-I au devenit de un alb-orbitor, asemănător luminii. Această lumină necreată, din momentul Schimbării la Faţă, a fost mai târziu experimentată de Isihasm. Acesta este un curent mistic al călugărilor isihaşti de pe muntele Athos (doctrinarul cel mai important fiind Grigore Palama) care s-au dedicat unei rugăciuni neîncetate pentru a ajunge la uniunea cu Dumnezeu. Isihasmul este o experienţă mistică specifică lumii ortodoxe. După părerea mea, arta lui Silviu Oravitzan încearcă să surprindă şi să conţină în sine această lumină necreată. Din perpectiva lui Oravitzan, aceasta este lumina estetică.