MIRACOLE PENTRU PEISAJELE NECESARE. Cu ani în urmă, atunci când Silviu Creţu Oravitzan era un pictor foarte tânăr, atât de tânăr, încât nici nu auzisem de numele lui de artist, am intrat într-o expoziţie în care PEISAJELE lui mi s-au părut familiare; în copilărie călcasem pe asemenea străzi, umblasem prin asemenea locuri, trecusem prin aceste păduri. Nu erau ele: era sentimentul lor. Culoarea învia stări de demult, mă întorcea într-o lume pe care credeam, o părăsisem pentru totdeauna. Nu o părăsisem niciodată. Trebuia doar redescoperită, iar pictorul slujea o miraculoasă întoarcere.
De ce n-am scris eu, întâi despre Ciclova Montană ? Am stat seri întregi cu învăţătorul Gheorghe Creţu, tatăl pictorului, discutând despre sat. Învăţătorul Creţu aparţinea rarisimilor oameni, animatorilor de cultură aşa cum numai în banatul de altădată puteau exista. Pe cine nu cunoştea ? Pe Virgil Birou îl însoţise prin aceste locuri în timpurile în care scriitorul îşi alcătuia cărţile. Cu Nicolae Iorga trecuse pe-aici, el îl adusese la Ciclova, îl însoţise pe drumurile ţinutului, se pozaseră împreună. Era o călăuză rară ATUNCI tânărul, când l-am cunoscut eu, atât de bogat în vitalitate, învăţător. În biblioteca sa se adunaseră manuscrise preţioase, culegeri de folclor local, scrisori de la scriitori care, cu decenii în urmă, animaseră cultura locului. Era masiv, era seniorial. Lasă impresia de mare siguranţă, de hotărâre, era un BĂNĂŢEAN VECHI, mândru şi demn Satul era capitala ţinutului său, Centrul lumii.
Iar satul era şi este magnific. Legendele lui de demult mai trec şi astăzi peste acest ţinut al banatului montan. Deasupra satului, pe un cer fără primejdia depărtării, a liniştilor intermediare, stâncile. Se ridică de peste tot, de lângă casele oamenilor, din grădinile lor, sure, maiestuoase, încărcate de nobleţea pe care muntele o poate avea. Satul se sprijină pe munte; în curtea fiecăruia din locuitorii acestui loc, muntele, cu tot ceea ce cheltuieşte nobleţea lui; creşterea regală a înălţimilor. Muntele sau pădurea sau, pur şi simplu, PIATRA. Undeva, în preajma satului, se află peştera lui Adam Neamţu, un legendar al acestor munţi. Şi pentru că legendă înseamnă întemeiere, între pădurile ce mărginesc locul mănăstirea Călugăra, SPAŢII ALE LEGENDEI. Totul este înconjurat în acest loc de legendă, şi pentru că legendă trebuie să însemne devenire, aceste legende trebuiau să-şi primească interpreţii lor. Una dintre modalităţi, culoarea, a născut un pictor cu totul remarcabil. În ceea ce pictează Silviu Creţu Oravitzan, recunosc locul, starea mea de tensiune, spiritul aprins în faţa unui timp în care cobori ca-ntr-o religie pierdută: copilăria, Jur-împrejurul. Acest spaţiu protector, veghind o linişte nouă. Siguranţa artistului derivă şi din aderenţa, fără cusur, la o matcă stilistică. Culorile lui Silviu Creţu Oravitzan reprezintă banatul, aşa cum nu cred că mulţi aleşi i-ar da, prin semnele lor, sens.