În câmpul simbolizării orizontale, figurative, arta lui Silviu Oravitzan vorbește în sintaxa unei geometrii spiritualizate în care liniile povestesc, în „limba” lor esențializată, odiseea hipostazierii în lume a Celor de Sus. Exil, kenoză, împrăștiere, cădere ori chiar labirint, pe de o parte. Dar și epifanie, suiș, credință, rugăciune, centralitate, pe de altă parte. În câmpul simbolizării verticale, nonfigurative, esența mesajului și a materiei transfigurate este Lumina.
*
De mai bine de douăzeci de ani, pictura, arta lui Silviu Oravitzan se raportează la o unică realitate, profund simbolică şi încărcată de sensuri: crucea. Un gest plastic şi o gestualitate transculturală mereu reluate ce denotă două vocaţii prea rare: cea a originarului şi cea a ascezei. Prima ţine de miza metafizică a artei sale, cea de-a doua – de devenirea sa interioară. O artă „monotonă” deci – aşa cum, de pildă, poate fi „monotonă” o liturghie – ce reia, aproape obsesiv, semnificaţii, raporturi, complementarităţi ale acestui simbol cu adevărat universal, aşa cum vom arăta mai jos. O artă fatalmente ideologică, fiindcă un asemenea demers este şi unul doctrinar, hermeneutic într-o cheie la care privirea neprevenită nu are decât un acces strict estetic. Un acces estetic care, tocmai datorită pregnanţei, forţei plastice este mai mult decât suficient.