Spiritul s-a întrupat din lumină. Mai mult, el însuşi reprezintă lumina intensificată, până la autonimia deplină, lumina tuturor lumilor prezente şi posibile. Arta lui Silviu Oravitzan (mai cunoscută, poate, la Paris, München, Aachen sau Malmö) dezvăluie, printr-o secretă alchimie, procesul misterios al desprinderii luminii de întunericul original şi al arderii sale dogorâtoare, într-un fopos sacru, pe care simbolul crucii îl deconspiră şi îl consfinţeşte.
Recenta expoziţie deschisă la Timişoara, în sălile Muzeului de Artă, transformă spaţiul profan într-un spaţiu sacru. O bine cumpănită construcţie a formei şi a culorii se încheagă în traseul iniţiatic pe care vizitatorul îl parcurge, având sentimentul straniu că înaintează, treaptă cu treaptă, în miezul misterului însuşi.
Crucea compune, descompune şi recompune planuri spaţiale, tonuri de culoare, lăsându-se celebrată în pulberea solară, până la dizolvarea configuraţiei simbolice într-o sublimă incantaţie. Configuraţiile se pierd şi se încheagă. Aproape orice temă, preluată din tradiţia liturgică milenară – crucea, praporele, altarul etc. îşi reânnoieşte semnificaţia, celebrând-o în lumina extatică.
O meditaţie asupra Divinului, iată ce ne propune Silviu Oravitzan în discursul său hieratic şi auster. Din arderea, uneori blândă, alteori frenetică, răsar, fără veste, embelemel categoriale originare (Unu/Multiplu, Fiinţă/Neant, Hazard/necesitate, Continuitate/Discontinuitate etc.) prefigurând şi pregătind o Cale, pe care ne şi găsim angajaţi, de altminteri. Voluptoasa peregrinare nu se încheie, însă. În final, ciclul iniţiatic se poate relua îmbogăţit de această dată cu tot ceea ce spiritul şi-a revelat, legând astfel Sfârşitul cu Începutul.
Rareori s-a apropiat mai mult de spaţiul transcendent şi originar, rareori ea a vorbit din interiorul acestei dimensiuni, care ne (poate) aparţine doar în măsura în care noi înşine aparţinem Fiinţei Supreme, devenind parte din întregul-fără-de-parte, Voce prin care rosteşte, în fond, Divinul însuşi.