Pentru că Silviu este totuşi pictor, mi-ar plăcea să vă plasez puţin în spaţiul artei româneşti şi vreau să vă reamintesc că anii’80, în care arta românească trecea printr-o zonă aparent de umbră, era perioada cea mai intens ideologizată şi dirijată din punctul de vedere al oficialilor, fapt care a dus la o organizare a unui curent subteran. Acest curent a fost, în special, arta de tip religios: un neoortodoxism, un neobizantinism, care au apărut în forme foarte diferite la o serie de artişti din România. Silviu Oravitzan este printre ei, dar e bine să-i amintim pe Sorin Dumitrescu, Horia Brenea sau alţii care activau în această zonă, făcând o opoziţie (grupul “Prolog”, Constantin Flondor, Paul Gherasim). Ceea ce l-a deosebit pe dl Oravitzan de toţi aceştia a fost această consecvenţă în aprofundarea căii pe care a început-o şi, aici, reţin ideea dlui Ciocârlie, aceea cu op art-ul. În realitate, nu este chiar aşa de absurdă, precum pare, pentru că, după cum ştiţi, abstracţionismul a început cu un fel de mistică a non-figuraţiei. De fapt, de la început, a fost o afirmare a unei idei mistice neafişate. Era o mistică a artei în sine. Era o fervoare religioasă în actul de a picta. Mă gîndeam şi la Roman Cotoşman care a ajuns la o teoretizare a hazardului, a golului, a vidului, La Silviu Oravitzan exista un plin care este ideea de divinitate, fără putinţa de a o nega. Este interesant că ea nu îmbracă o formă foarte cunoscută de reprezentare, ci se găseşte tocmai în această difuză lumină. Obiectul expus în galerie mi se pare semnificativ, de un mare rafinament. Este expus doar acel obiect care întruchipează întreg efortul pictorului, întreaga căutare în a sugera ceva ce este greu de sugerat: ideea de divinitate printr-o lumină. Nu este lumina culorii, este o lumină difuză pe care el o captează în tehnici foarte diferite şi foarte subtile. Silviu Oravitzan este singurul artist pe care îl cunosc şi care a încercat să reînvie ideile lui Grigore Panama, cu acea lumină increată, cu transfigurarea, cu lumina thaborică.