Am descoperit arta lui Silviu Oravitzan aici, la Paris, de curând, aş spune, spre ruşinea mea. S-ar fi cuvenit să ştiu, să-l fi întâlnit, să-i fi cunoscut lucrările mai demult, pentru că nu este de ieri, de alaltăieri. Îl descopăr aici, la Paris, într-un loc poate nu prea prielnic pentru asemenea descoperiri. Sau poate mă înşel. Poate nici cuvântul “descoperire” nu este cel mai potrivit pentru această artă. Cuvântul “revelaţie”, care înseamnă tot “descoperire”, cred că ar fi mult mai potrivit pentru ea. Revelaţia e o descoperire luminoasă, în care tu ânsuţi eşti descoperit: Tu ânsuţi te descoperi în ceea ce descoperi. Într-adevăr, văzând zilele trecute şi acum lucrările adunate aici sub bolţi, în această foarte frumoasă galerie pariziană, am avut revelaţia unei arte în care, de ândată, atitudinea mea faţă de cele văzute, contemplate, era aceea a omului în faţa icoanei. Nu sunt icoane ceea ce ne oferă Silviu Oravitzan, deşi ar putea să devină icoane, într-o biserică, în Răsăritul nostru, al vechiului creştinism, al vechii spiritualităţi răsăritene. Descoperind aici, la Paris, această pictură, am fost dintr-o dată izbit de rădăcinile vechi, ale noastre şi ale spiritului, ale sufletului nostru, încreştinat demult şi neatins de descreştinarea în curs în veacurile modernităţii.
De ce raportez la icoană arta lui Oravitzan? Nu la arta iconarilor, ci la teologia icoanei, la estetica icoanei, la tehnica icoanei. Deşi, mă grăbesc să adaug, nu e vorba, în această artă, nici de o teologie manifestată, voită, nici de o tehnică a iconarilor. Să revin la teologia icoanei. Ştim prea bine că icoana înseamnă, în mod esenţial, a voi să faci vizibil ceea ce este invizibil. Văzutele sunt legate aici nemijlocit de nevăzut, de mister, de invizibil. Este în teologia icoanei un punct esenţial, pe care-l consider atins şi în arta lui Silviu Oravitzan. Sfântul Pavel spune în epistola către Coloseni, vorbind despre Iisus Hristos: “El a făcut văzut ceea ce este nevăzut”. Temeiul teologic al icoanei este aici, dar, îmi veţi spune, în obiectele de artă ale lui Silviu Oravitzan nu vedem aproape nimic din figuraţia icoanelor tradiţiei bizantine, care a încercat să facă văzut nevăzutul. Într-adevăr, nu este aici chipul lui Hristos, nici al Maicii Domnului. Este însă repetată la infinit imaginea Crucii. Crucea o revedem reluată necontenit, atât în miniaturi, cât şi în acele reliefuri în care culoarea pictorului se împleteşte cu arta făurarului, a sculptorului, aş spune. Dacă mă refer totuşi la icoană, este în ceea ce icoana ne reprezintă cu adevărat esenţial: nu chipul văzut al nevăzutului, ci prezenţa invizibilului. Nu numai în simbolistica Crucii, ci în toate lucrările în care plouă cu aur – culoarea sacrală – vedem esenţa icoanei, care este prezenţa sacrului, pentru că icoana nu figurează doar chipul sacru, ci ne aduce prezent transcedentul. Arta mare a tradiţiei bizantine a icoanei, pe care o vedem aici reluată, prin ruptură, în acest sfârşit de veac, de tradiţia figurativă, este prezenţa, cu adevărat, a transcedentului.
Am notat o mică formulă a lui Teodor Studitu, vechiul teolog: ştim că el vorbeşte despre invizibilul care se vede, care se face văzut în aureola ce împrejmuie chipurile sfinte. Nu chipurile ca atare, ci aureola, semnul acesta al coborârii harului, al transcedentului care coboară şi învăluie chipul sfânt. Acolo, în aureolă bătrânii din Bizanţ înscriau două mici particule, două cuvinte: To on (Cel ce este). E definiţia însăşi a lui Dumnezeu. Este numele pe care şi-l dă: Eu sunt cel ce sunt. În icoană, cu adevărat, nu este figuraţia, cum o estetică modernă, degradată, a reproducerii, ne-a învăţat şi a practicat de-a lungul secolelor, ci este semnul însuşi al Divinului. Cu mijloacele tehnice pe care le are acum la îndemână, desăvârşite prin muncă îndelungată, Silviu Oravitzan a ajuns să ne inspire nouă sentimentul acesta al prezenţei sacrului. Ştim că la sfârşitul Conciliului al II-lea de la Niceea (787), în Declaraţia Finală a Părinţilor Conciliari era introdus un text prin care se triumfa, teologic vorbind, asupra iconoclaştilor şi în care era amintită Crucea, în care Părinţii Conciliari spuneau că trebuie să vedem semnul nu numai al morţii, al patimilor, ci semnul Învierii, semnul însuşi al prezenţei divinului în lume. De aceea, cereau ca Crucea să fie reprodusă peste tot. Textul înşiră un înduioşător pomelnic de prezenţe ale Crucii: pe drumuri, prin case, în încăperi, afară, peste tot, în lumea întreagă. Eu cred că Oravitzan continuă, fără să fi avut poate cunoştinţă de acest lucru, Declaraţia Conciliului de la Niceea; continuă acest îndemn al vechii noastre tradiţii. Pune Crucea peste tot şi de aceea o vedem şi în miniaturile sale, şi în lucrările mari, Crucea, înconjurată de aurul acesta al prezenţei Sacralităţii, aurul care curge de undeva, de sus, împrejmuie, ocoleşte, aureolează, luminează totul.
De multe ori m-am întrebat din cine şi din ce vine Silviu Oravitzan. Noi vedem aici, la Paris, multă artă care se face în zilele noastre. Şi pseudoartă, foarte multă, dar şi acel val de informal şi abstracţionism prin care a trecut arta secolului XX, care reprezintă, în acelaşi timp, criza figuraţiei şi criza sfârşitului de modernitate. Or, tulburător e faptul că tocmai ceea ce este semnul crizei sfârşitului de epocă pe care îl trăim devine în arta lui Oravitzan semn al unui început pe care îl consider foarte vechi, care este originar, profeţie întoarsă spre trecut, nu spre viitor; profeţia tot mai problematică într-o lume ce şi-a rupt legăturile cu trecutul. Întoarcerea spre rădăcini mi-l apropie pe Oravitzan, în mod ciudat, de artiştii sfârşitului. El este unul dintre puţinii care au convertit sfârşitul într-un nou început posibil. Aceeaşi legătură cu sacrul, aceleaşi jocuri de lumină (în sensul cel mai înalt al cuvântului), le regăsim şi în opera lui Brîncuşi.
Cu ani în urmă, eram încă în ţară, împrejurarea a făcut ca, de la Oradea, să plec cu câţiva prieteni, spre Beiuş şi, de acolo, în Munţii Apuseni. Ne-am oprit într-un sat. Întrucât ne era sete, am vrut să cerem de la oameni un pahar cu lapte. Am intrat în ograda mare, frumoasă, a unui ţăran. Ceea ce am văzut în curtea aceea nu voi uita cât voi trăi. Curtea părea părăsită, dar vedeam că nu era părăsită. Iarba era crescută, nu era cosită. În iarbă sau proptite de gard, chiar de casă, de grajd, erau unelte bătrâne: coase, furci, grapă. Totul era strunjit de mâna omului. Erau acolo nişte unelte parcă ciclopice, străvechi. Ceea ce m-a izbit pe mine îndeosebi au fost două lucruri: întâi, bătrâneţea aceasta frumoasă care se depusese, patina minunată pe care, de ani mulţi, mâna muncitoare a omului care lucrase o dăduse mânerelor. Al doilea: geometrismul. Cum priveam, se vedeau triunghiuri, patrulatere de lemn, forme geometrice, linii drepte, curbe. Toate acestea âţi aduceau o satisfacţie de frumuseţe artistică la cel mai înalt grad: geometrismul şi bătrâneţea uneltelor, care veneau de departe, din vechime, înspre noi şi mă tulburau. Dacă noi vorbim de estetica icoanei, o vedem prin figuraţia sacră. Icoanele nu sunt doar figuri sfinte, ci sunt semnul a altceva, ce se vede acolo. Într-o icoană, cu aurul nimbului, al aureolei, se vede prezenţa sfântă. În arta lui Oravitzan sunt semne, simboluri şi geometrismul străvechi, care se înscriu într-o artă foarte veche, de dinainte chiar de începuturile poporului nostru.
*
„În obiectele de artă ale lui Silviu Oravitzan nu este chipul lui Hristos, nici al Maicii Domnului. Este însă repetată la infinit imaginea crucii. Crucea o vedem reluată necontenit, atât în miniaturi, cât și în obiectele de artă mai importantă, în acele reliefuri, în care culoarea pictorului se împletește cu arta făurarului, a sculptorului. Dacă mă refer totuși la icoană, este în ceea ce icoana ne prezintă cu adevărat esențial: nu chipul văzut al nevăzutului, ci prezența invizibilului; este aici, în toate, în cele mai mici din acele miniaturi care par că reiau caligrafia vechilor miniaturiști și până la lucrările mari. Nu numai în simbolistica crucii, ci în toate lucrările, în care plouă cu aur – culoarea sacrală – vedem esența icoanei, care este prezența sacrului, pentru că icoana nu numai figurativ figurează, produce chipul sacru, ci ne aduce prezent transcendentul, sacrul”.