Cu o notă poate mai dramatică sunt peisajele lui Silviu Oravitzan-Creţu, uneori emanând un aer tainic, ceva din misterul unei naturi fabuloase, ce se revarsă până şi în satele văzute într-un plan de basm, construită din neobişnuite perspective. S-ar putea vorbi de o imaginaţie în spirit folcloric, când observi cum arborii sau dealurile capătă forme umane, par fiinţe tot atât de vii şi neliniştite ca şi oamenii. Există un fel de dialoguri între aşezările umane şi vastitatea naturii, uneori în puterinice contraste, dar până la urmă ajungând la o împăcare mută şi eroică, semn al măreţiei existenţei. Inspirate din priveliştile de la Ciclova-Montană, satul natal al pictorului, peisajele sale sunt transfigurări ale unui lirism, când sobru şi reţinut, când expansiv, în căutarea universului pierdut al copilăriei. Ca tratare picturală se remarcă tuşe energice, o pastă densă, folosită pentru contraste tonale, pentru dinamizarea expresiei. Dacă în unele tablouri întâlnim bogate game tonale, închegând viziuni fabuloase, în altele totul este susţinut de contraste mai simple, dar deosebit de puternice. Mă refer la contrastele de alburi şi negruri, la accentele dramatice de galbenuri şi roşuri, ce vitalizează imaginile sale, unele familiare naturii de la noi, altele aparţinând unei lumi fantastice. Expresionismul lui Silviu Oravitzan-Creţu se constituie din trăirea realităţii cu ochii şi sufletul unui poet, cucerit de frumuseţile şi tainele lumii.