Miercuri, 20 februarie 1985. Era ultima zi a expoziţiei de la Dalles, ultima zi a întâlnirii lui Silviu Oravitzan-Creţu cu publicul bucureştean. În spaţiul sacralizat al celor două săli, lucrările tronau într-o linişte solemnă, invitând la gravă interiorizare – dialogul cu fiecare tablou făcând necesar un exigent recurs la legile adevărului şi armoniei. Marea compoziţie din sala principală (pe care, convenţional, am numit-o Biblioteca din Alexandria) părea mai puternică decât oricând, mesajul ei pentru veghe şi pentru frumuseţe rostindu-se cu nedisimulată vehemenţă. Mă întrebam, nu fără tristeţe, câţi vizitatori au înfruntat asprimile acestei ierni încrîncenate pentru a vizita expoziţia temerarului pictor lugojan, cu regretul că activitata sa este atât de puţin cunoscută în capitală.
Aici, la Dalles, au fost grupate câteva zeci de lucrări mari şi chiar de foarte mari dimensiuni, altele zeci, mai mici, intervenind asemenea unor semne de punctuaţie, ca accente locale. Aşezată sub titlul generic centru, în fapt expoziţia a urmărit simultan mai multe teme, întâlnirea lor într-un posibil centru fiind, deopotrivă, o condiţie de atitudine mentală şi una de sensibilă receptare.
Un prim grup de lucrări ar putea fi pus sub semnul scrierii şi al memoriei. Mai multe compoziţii aduc aminte de stelele mesopotamiene ale căror cuneiforme (cu aparenţă doar decorativă pentru alfabeltul lor) scriu în piatra dură o întreagă istorie. Chiar necunoscând dispăruta limbă a babylonienilor, în faţa stelei de bazalt pe care este gravat codul lui Hammurabi, nu se poate să nu încerci sentimentul că semnele acelea simple au un rost important, că ele comunică ceva care merită să fie considerat cu luare aminte. Semnele – mai ales bare verticale şi înclinate ce pot fi asemănate cu cărţile dintr-o bibliotecă – cu care operează Silviu Oravitzan-Creţu nu pot fi asimilate cu o scriere propriu-zisă, dar ele beneficiază de o indiscutabilă putere de comunicare, stimulând fantezia să regăsească drumul spre tâlcurile secrete.
Contemplând compoziţiile alcătuite din astfel de semne, eşti asediat de senzaţia că aici se află încifrat ceva esenţial pentru existenţa noastră, ceva măreţ şi teribil, asemenea unui legământ sau unei ultime confesiuni. Neîndoielnic, aceste semne prin ele însele nu ar putea spune prea mult dacă arta pictorului nu le-ar conferi acea personalitate inconfundabilă care decurge din raporturile cromatice, din efectele de închis-deschis, din expresivitatea ductului, din ritm. Emanaţia sensibilă a substratului este atât de mare încât nu poţi scăpa tentaţiei de a găsi explicaţii filosofice şi literare acolo unde autorul nu a făcut decât pictură.
Aşa se explică de ce această uriaşă pânză (2×6 m) fără titlu, care a dominat cu maiestate sala principală de la Dalles, a fost botezată de mai mulţi vizitatori (artişti şi critici, independent unii de alţii) Biblioteca din Alexandria. Negre toate – un negru de cărbune care anticipează mistuirea ireversibilă – cărţile devenite semne sunt supuse atacului unui galben fierbinte şi premonitoriu. Incendiul vestitei biblioteci alexandrine străbate veacurile ca un simbol şi ca un cumplit avertisment: dacă omenirea este capabilă să-şi distingă memoria culturală, lesne se şi poate autodistruge. Nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată o compoziţie picturală de mari proporţii, realizată cu mijloace atât de simple şi care să fi avut o prezenţă atât de solemn-dramatică.
În faţa tablourilor lui Silviu Oravitzan-Creţu, înţelegi că «scrierea» nu este un pretext plastic, cum s-a întâmplat adesea în arta ultimului deceniu, ci un fapt de memorie şi, mai mult decât atât, de atitudine. Artistul reconstituie sun ochii noştri o istorie şi ne implică în ea – în primul rând ca mod de trăire sensibilă, apoi ca stare de veghe. Acest procedeu de implicare este încă şi mai evident în lucrările a căror tramă compoziţională pare deosebit de sumară la prima vedere: pe fondul suport se înscrie un pătrat, un dreptunghi, o cruce sau un semicerc. Uneori în contrast violent cu fondul, de cele mai multe ori înrudindu-se cromatic până la contopire cu acesta, motivul compoziţional nu face decât să dirijeze atenţia într-un spaţiu propriu, obligând apoi privirea să urmărească şi să se contopească cu modulaţiile infinite ale materiei colorate considerată ca mediu ideal pentru comunicările sensibile. Scriam cândva că, spre deosebire de Malevitch – formal antecesor în utilizarea semnelor simple şi învecinate cromatic – Silviu Oravitzan-Creţu, nu tinde spre risipire în spaţiu; el încearcă dimpotrivă să creeze (sau să recreeze) un cadru de ideală contemplare, cu posibila regăsire a armoniei originare. Acesta este centrul său, altfel zis tema fundamentală a expoziţiei, în legătură cu care pot fi explicate, fie şi parţial, toate lucrările expuse, inclusiv acelea pe care, din motive de pedantă clasificare, le-am aşezat sun categoria scrierii.
Comentând expoziţia lui Silviu Oravitzan-Creţu de la Paris (aprilie 1983) – intitulată tot Centru – Jocelyne Germain recunoştea lucrărilor sale funcţia simbolică, explicând această funcţie (pe urmele lu Mircea Eliade) prin tendinţa de a confunda totul cu o situaţie unică. Aş spune, mai degrabă, că în pânzele artistului se identifică o remarcabilă capacitate de a evoca simultan nucleul originar şi universalul, modulaţiile culorii determinând un proces de continuă mişcare spirituală. «L’imprononçable n’interdit pas les tentatives de prendre la parole», scria, apropos de pictura lui Oravitzan, criticul Raymond Perrot care, remarcând calitatea de român a acestuia, sugera şi posibila explicaţie a demersului către esenţial. Nu ştiu dacă criticul francez are ştiinţă despre predominanţa semnului-simbol în arta populară românească, în orice caz, Oravitzan recurge la acest tip de valoare a imaginii, chiar dacă nu renunţă la resursele picturalului. În acest sens, este pe deplin justificată observaţia lui Walter Biemel (Düsseldorf): «Oravitzan… se remarcă printr-un extraordinar simţ al culorii. El nu caută să obţină efecte tari, ci lucrează cu modulaţii cromatice care subjugă prin bogăţia nuanţelor şi creează în privitor o stare meditativă». La rândul său, Richard Becker consemna virtuţile de «scriitură energică, curgătoare şi unitară» a picturii lui Oravitzan, «culoarea care depăşeşte obişnuitul, culoarea ca înţeles, cu funcţia de metalimbaj». Nu mă ândoiesc că expoziţia cu care Silviu Oravitzan-Creţu a dăruit iarna anului 1985 a putut stârni nedumeriri, dar sunt sigur că mesajul său de frumuseţe nu va rămâne fără ecou.
*
Prea puţin cunoscut publicului de artă bucureştean, Silviu Oravitzan-Creţu este unul dintre acei creatori pentru care drumul către adevărul propriu nu se deschide cuminte, în lumina unei întrebări iniţiale, urmată cu calm neabătut către un răspuns, care s-ar putea să nu sosească nicicând. Funciarmente neliniştit, având în el o teribilă dorinţă a faptei (pe capul său a fost clădită filiala U.A.P. din Lugoj), Oravitzan Creţu este bântuit neîncetat de întrebări a căror catartică dezlegare se amână, sisific în procesul irepresibil al căutării de sine.
Tablourile sale de început, încărcate de multă pastă, cu multe violenţe cromatice, păreau a fi, toate, interogaţii incisive adresate naturii, oamenilor, obiectelor. Nimic descriptiv, nimic hedonist. O ardere aparent doar telurică, de tip vulcanic, în realitate un strigăt adresat marelui necunoscut. În uriaşul spaţiu fără ecou, artistul a înţeles că răspunsurile nu pot veni decât dinlăuntrul său. Confruntat cu barierele misterului, el a tins către centrul de emanaţie a tuturor secretelor, într-o irezistibilă atracţie pentru contopire cu esenţa.
Ne aflăm aici în faţa dihotomiei fundamentale dintre ştiinţă şi artă. În timp ce ştiinţa caută răspunsuri ale exactităţii, în cadrul cărora calitatea poate fi cuantificată, arta tinde să se apropie de adevăr prin coparticipare, prin comunicare sensibilă cu universul său nevăzut, în interiorul căruia artistul simte că adevărul se relevează în întreaga sa frumuseţe. Capabil să işte în fiecare ins o stare de veghe şi de preocupare, misterul devine o condiţie a sacralităţii care, în cazul artei, se constituie în fapt al adevărului. Tinzând spre desluşirea misterului, artistul încearcă să se regăsească pe sine în larga perspectivă a lumii sau, mai degrabă, în chiar inima ei.
Despre o asemenea încercare de desluşire este vorba în pictura lui Silviu Oravitzan-Creţu, a cărui expoziţie – aşezată sub titlul generic de Centru – îşi propune să ofere un exemplu posibil mode, de trăire şi de gândire artistică. Obsesia centrului, a punctului din care ne putem imagina desprinzându-se, spre înălţimi neştiute, verticala axă a lumii, ar putea trimite cu gândul la experienţele suprematiste ale lui Malevitch, cu care artistul are comune şi câteva elemente formale: dreptunghiul, pătratul, intersecţia dreaptă (crucea) sau diagonala. În realitate, trimiterea la Malevitch se dovedeşte a fi înşelătoare, pentru că la Oravitzan-Creţu imaginea nu este o invitaţie sau o modalitate a evadării în spaţiu: “la blanche mer libre s’etend devant vous”. Dimpotrivă, pictura sa, prin marile nelinişti pe care le încorporează şi de-abia dacă le ascunde, cheamă către centru, către arderea frenetică din miezul lucrurilor sau – mai rar – invită la un popas, la o aşteptare în faţa misterului pe care îl evocă. Dacă, în unele pânze, Oravitzan-Creţu reuşeşte să se domine pe sine, într-un dialog de supremă rigoare, cu calma ordine a lumii, în alte lucrări izbucnirile lăuntrice se transformă în gesturi ale vizibilului, în semne picturale care traduc pentru ochi, asemenea unei seismograme, ceea ce s-a petrecut în adîncul geologic al artistului.
O remarcabilă ştiinţă a compoziţiei, dublată de un curaj bărbătesc al rostirii picturale, o savantă fervoare a culorii, un binecumpănit raport dintre violenţa gâlgâitoare şi calmul interogativ, dar, mai ales, bogata sa încărcătură sentimentală şi ideatică fac din pictura lui Silviu Oravitzan-Creţu o prezenţă de frunte în configuraţia artei româneşti contemporane. Faptul este cu atât mai îmbucurător cu cât apariţia sa nu este izolată, constituirea unei constelaţii de valori înrudite fiind un fapt împlinit. Expoziţia de la Dalles, din februarie 1985, se cere salutată ca un eveniment memorabil.