Să aruncăm, în fine, o privire, dintr-o atare perspectivă, asupra lucrărilor lui Silviu Oravitzan. Esenţialul despre ele a fost spus de către doi din compatrioţii săi. Şerban Foarţă şi Andrei Pleşu, ca şi de către Jocelyne Germaine. Raymond Perrot şi Herbert Zehm (cf. Catalogul din 1987), astfel încât mă pot restrânge la un aspect al lor fundamental, sau care, baremi, mi se pare astfel.
Lucrările-i din anii ultimi au un efect cu totul remarcabil asupra celui ce le priveşte. Ele nu-l dizlocă, nu-l abat, nu vor să-l rătăcească sau distragă, ci îl călăuzesc spre sine însuşi, ânapoindu-l, pe el însuşi, sie, după ce-l vor fi capt(iv)at prin reprezentarea unui centru (cum bine remarcase Andrei Pleşu). În propriile-i lucrări descoperi, mereu, un centru adunat, o con-centrare. Fapt ce-i ângăduie celui ce le contemplă ca, pătrunzându-le, să se centreze şi să se centrifice el însuşi. Adică să ajungă, însuşi, centru. Nu mai e, în ocurenţă, vorba de centrul unui subiect contemporan, care întoarce şi reduce la el însuşi orice formă de reprezentare, pentru ca, astfel, s-o posede, – ci de un miez ocult: un tainic centru, străluminând aici şi pretutindeni.
Dimpreună cu această experienţă a centrului, se mai petrece altceva. Centrul devine un lăcaş, un sediu al sacralităţii. N-avem cuvinte pentru sacru. Ceea ce, însă, nu exclude prezenţa lui – chiar şi în artă.
Privitorul exponatelor de faţă vede că ele stau sub semnul crucii, căruia-i sunt, în întregime, consacrate. Acesta e un fapt real, nu, totuşi, unul suficient. De ce? Răspunsul la aceasta implică altă întrebare, şi anume: ce semnificaţie are cruce? Unui privitor occidental, crucea-i evocă viaţa şi moartea lui Christos, pe care le simbolizează, (re)aducându-le aminte. În lumea ortodoxă, însă, semnificaţia ei e alta. Ea nu mai e un instrument al ispăşirii, semnul acesteia, ci, mai curând, prezenţa însăşi a sacralităţii. Printr-ânsa, Domnul face-se prezent, prezent prin care lumea se preschimbă. Ea, crucea, e deschiderea supremă, care ângăduie ca toate ale lumii să fie, în sfârşit, prezente. Artistul nu mai e modelatorul celor văzute şi a ce e cunoscut; el este cel “atins de sacru”, cel care-i dă, acestui eveniment, expresie. Ca individ, artistul se abnegă: el nu mai caută originalitatea, – pasiune devenită, astăzi, o patimă coercitivă.
Or, în chiar această abnegaţie are loc un lucru inedit, şi anume că aceeaşi cruce ni se dezvălui în chip divers: ca aur mistic în sculpturi, pe pânze sau în mici desene, în viaţa liniilor intersectate pe fond negru, în varietatea structurării acestei foarte simple forme, ce se reia de zeci de ori, dar fără vreo monotonie, – căci în această simplitate ni se descoperă ceva din însăşi taina fiinţării. – Avem, în prima încăpere a expoziţiei, un altar, pe care încolţeşte grâu, trezindu-se treptat la viaţă. Pentru că sacrul nu-l priveşte pe om, în exclusivitate, el cuprinzând întreaga fire, natura neajunsă încă, aici, cu totul aservită, ea fiind, încă, o creaţie sub pavăza sacralităţii. Ei bine, chiar acel mister înconjurând sacralitatea duce, acum, la amuţirea profanei noastre limbuţii. Arta lui Oravitzan e una a calmului şi a tăcerii. Ea îmbie la o gravă meditaţie asupra a ceea ce e de nerostit; iar în această meditaţie descoperi liniştea tăcerii! Este un dar de preţ, acesta, pentru care-i suntem recunoscători, şi care, în acelaşi timp, duce vorbirea noastră la tăcere.
Se cade să ne facem timp ca să privim lucrările de faţă, în felurimea cărora percepem o suverană unitate. O anumită stare de spirit se transmite, de regulă, din orice pinax, în sensul că, privindu-l o vreme, eşti transpus. Ce ne transmit aceste exponate? Sentimentul unei chietudini, al unei păci ajunse, azi, o amintire. De unde şi recunoştinţa noastră, de trăitori ai unei vieţi tot mai stresante, de inşi moderni goniţi de neodihnă.